Marius Manole: Pentru mine teatrul e „tinereţe fără bătrâneţe”

Numărul 11 al revistei Yorick, se remarcă printr-un interviu excelent cu actorul Marius Manole, semnat de jurnalista & cronicarul teatral Monica Andronescu.

M-am întâlnit cu Marius Manole într-o seară, la teatru, după o zi de repetiţii şi înainte de spectacolul „Sinucigaşul”. Cum e Marius Manole? E puţin fragil, puţin duios, puţin revoltat, puţin romantic, puţin trist, puţin ironic… Fumează, vorbeşte cu tine, urcă pe scenă, joacă, trăieşte, totul cu o pasiune şi o forţă molipsitoare. Nu ştiu ce să vă spun despre Marius Manole. Doar să mergeţi să-l vedeţi la teatru… Sau ştiu. E un actor pentru care, dacă n-ar fi existat, teatrul ar fi trebuit inventat. (M.A.)

De ce te-ai apucat de teatru?

Din clasa întâi am făcut teatru.

Întâmplător am ajuns la clubul copiilor din Iaşi. Taică-meu luase un aparat de fotografiat şi m-am dus la cercul de foto. Doar că eram mulţi copii, vreo 50, şi existau doi profesori, unul de foto şi unul de teatru. Nu ne-au mai întrebat unde vrem, ne-au împărţit în două… Şi eu am nimerit în grupa de la teatru. Cum eram un copil foarte timid pe timpul acela, n-am avut curaj să zic că eu nu vreau la teatru. Şi am rămas acolo. Aşa a început toată povestea.

Care e prima ta amintire legată de teatru?

Acolo e. Când m-am urcat pe scenă şi a trebuit să cânt un cântec. Ne-au urcat pe scenă pe rând, era o sală plină cu vreo 30 de copii. Eu am cântat „Trei culori cunosc pe lume”. Atâta cântec ştiam eu şi atâtea culori… Mi-amintesc că am avut foarte mari emoţii. A fost prima dată când am avut emoţii pe o scenă de teatru: scena de la Clubul Copiilor din Iaşi.

Cum arăta Iaşiul în copilăria ta?

Ţin minte că era un oraş foarte verde, cu mulţi copii. Cu Palatul Culturii, cu Copoul, cu Teatrul Naţional pe lângă care ne jucam, cu Teatrul de Vară care nu mai există, cu dealul de lângă Teatrul Copiilor care nu mai există nici el, cu Orăşelul Copiilor care nu mai există, cu patinoarul care nu mai există, cu Sala Sporturilor care există, dar nu se mai face nimic în ea. Cu celebrul Bahlui, care străbate oraşul, cu gara din Iaşi, un loc care mă fascina… Cu parcul de lângă bloc care nu mai există nici el, unde mi-am spart capul de trei ori în scrânciob…

Care e prima dezamăgire legată de teatru?

N-am avut un eveniment care să mă marcheze foarte puternic negativ. Dezamăgirea mea mare e acum, în momentul ăsta. Pentru că în teatru lucrurile nu mai funcţionează nicicum, a devenit ceva foarte mercantil. Nu mai are poezie, nu mai are farmec, mister. E o chestie aşa… toată lumea aleargă după bani, toată lumea vine la repetiţii în fugă… parcă nu mai e bucuria aia de la repetiţii, să te întâlneşti, să repeţi, să descoperi, să cauţi. Toată lumea e disperată după bani şi e şi normal să fie aşa. Pentru că actorii au salarii foarte mici şi trebuie să trăiască. Cât să faci artă din dragoste? Nu prea poţi foarte mult timp, pentru că dacă ai un copil acasă nu mai faci deloc. Când trebuie să împrumuţi cinci sute de mii ca să-i cumperi copilului cadou de Crăciun nu cred că mai e interesant teatrul… Perioada asta în teatru, în România de azi, pentru mine e o foarte mare dezamăgire.

Ai făcut compromisuri?
Am făcut unul la Sibiu, care mi-a fost fatal. Compromis în sensul că jucam în ceva care nu-mi plăcea. Pentru bani, ăsta a fost singurul mare compromis pe care l-am făcut.

Şi eşti dispus să faci compromisuri?

Nu. De-asta şi fac foarte mult teatru, pentru că am nevoie să trăiesc. Accept foarte multe propuneri în teatru ca să nu trebuiască să mă duc la televiziune sau să fac şuşe prin ţară. Dar eu nu-i condamn pe oamenii care fac asta. A se înţelege foarte bine. Doar că mie mi-e foarte frică. Eu sunt aşa un fel de om că dacă mă arunc într-o chestie… sunt foarte empatic cu lucrurile care mi se întâmplă mie. Dacă sunt lucruri bune, eu rămân la un nivel bun, dacă nu, nu… N-am discernământul ăla să zic „Aici fac o şuşă şi după aia mă duc şi joc în Cehov”. Nu! Eu aş rămâne la nivelul ăla de prostie în care m-aş băga. De-aia nu vreau să mă duc.

Ce te deranjează cel mai tare la lumea noastră teatrală?

Că oamenii nu sunt uniţi deloc şi că toată lumea aşteaptă să greşească celălalt. Eu nu văd un centru, un nucleu de oameni, care să spună „Dom’le, hai să tragem teatrul după noi înainte.” Din contră. Fiecare regizor îşi doreşte ca celălalt regizor să greşească, actorii la fel, criticii vin la teatru nu ca să le placă spectacolul, ci ca să aibă ce critica, toată lumea dă verdicte. Nu simt că tragem toţi la aceeaşi căruţă.

A fost vreun moment când ai vrut să te laşi de actorie?

Da. Atunci când am venit de la Brăila în Bucureşti şi nu înţelegeam cum funcţionează lucrurile aici, nu înţelegeam de ce trebuie să alergi tot timpul de la un teatru la altul, nu înţelegeam multe lucruri. A fost un moment de un an de zile cât am avut îndoieli şi am crezut că n-o să pot să fac teatru. Iar dacă o să mai fac, o să mă întorc la Brăila.

Povesteşte-mi de un rol care mai mult decât altele ţi-a fost o experienţă.

Am avut roluri diferite la etape diferite. Primul rol, cel cu care mi-am început cariera profesionistă şi care a fost extrem de dificil, în regia lui Radu Apostol, la Brăila. Jucam un băiat bolnav de SIDA. O poveste foarte frumoasă. Dar foarte greu rol. Tocmai ieşisem din facultate, nu eram deloc pregătit pentru aşa o încercare şi a trebuit să mă maturizez foarte repede. Uite, atunci am avut un moment în care m-am dus în camera regizorului şi am lăsat un bileţel în care i-am scris că plec la Iaşi pentru că nu sunt pregătit pentru aşa ceva. Eram disperat că eram la jumătatea repetiţiilor şi nu ieşea nimic. Am lăsat biletul şi-am plecat dimineaţa, la ora 6.00, cu primul tren, spre Iaşi. Aveam legătură la Făurei… Asta n-am povestit niciodată. M-am oprit la Făurei. Acolo aveam legătură spre Iaşi. Brăila-Făurei-Iaşi. În gară, aveam juma de oră să iau următorul tren. M-am dus să-mi iau o cafea şi am stat în gara din Făurei în bar. Am băut cafeaua aia, am văzut cum vine trenul de Iaşi, cum pleacă trenul de Iaşi şi n-am putut să mă urc în el. M-am gândit că dacă renunţ probabil cam asta e. Şi mi-am zis că n-am voie să renunţ acum, că trebuie să mă întorc şi să continui. Aşa că, la ora 8.00, eram din nou în Brăila, cu următorul tren Făurei-Brăila. Eram înapoi la teatru, înapoi în camera regizorului. Am luat biletul, l-am rupt şi m-am dus la repetiţii, dimineaţă, la ora 10.00… Ăla a fost un rol foarte important. Şi care m-a adus în Bucureşti. Regizorul Felix Alexa acolo m-a văzut şi m-a chemat în rolul Puck. Apoi, iarăşi, un rol important a fost Puck, la Naţional, pentru că era primea mea experienţă cu Bucureştiul, prima mea experienţă cu actorii Teatrului Naţional. După care a fost rolul din „Inimă de câine”, unde am avut de jucat un câine şi a fost foarte greu pentru că nimeni nu ştia cum se joacă un câine. Iar acum cred că iar am o încercare foarte grea cu Lopahin din „Livada de vişini”. Nici nu ştiu ce să spun despre asta pentru că deocamdată mi se pare ceva de domeniul fantasticului. Pentru că ştiu că oamenii au imaginea lui George Constantin, a unor actori care au jucat înainte, şi nu se pot desprinde de ea. Iar ca să dai o imagine la o parte trebuie să pui în loc ceva foarte puternic. Şi eu nu ştiu dacă eu, la 31 de ani, pot să pun în loc ceva atât de puternic…

E ceva ce simţi că n-ai putea să faci pe scenă?

În momentul ăsta simt că nu sunt pregătit pentru Lopahin, mi-e foarte frică. Pot să joc mai multe tipuri de personaj, dar ăsta e un tip care simt că încă nu-mi aparţine, încă nu e în mine, încă nu l-am găsit. Poate că o să-l găsesc cu ocazia asta. Dar nu ştiu….

În rest, dacă e justificat, nu refuz nimic pe scenă. Dacă e justificat, necesar şi slujeşte unei idei. Dacă simt că într-adevăr nu e numai formă şi există un fond foarte puternic, poate să fie orice.

Te consideri un actor de succes? Sau ce înseamnă să ai succes în teatru?

Nu ştiu ce înseamnă să ai succes în teatru şi nici nu pot să mă consider un actor de succes. Atât de frică ţi-e de fiecare rol… Dacă te-ai considera un actor de succes ce-ar însemna? Că tu eşti un actor bun. Şi că următorul rol îţi va ieşi, de vreme ce tu eşti un actor bun. Or, am avut şi eu destule rateuri în actorie şi fricile mele, cu cât înaintez în vârstă, sunt din ce în ce mai mari şi întrebările din ce în ce mai multe şi răspunsurile din ce în ce mai puţine. Şi temerile sunt mai mari, şi riscurile sunt mai mari, şi aşteptările publicului sunt mai mari, dezamăgirile sunt mai mari… Nu mai departe acum am primit o cronică a lui Dan Boicea, care a scris că eu sunt marea dezamăgire a spectacolului „Sinucigaşul”…

Ce înseamnă rateu pentru tine? Să primeşti o cronică proastă?

Nu. Înseamnă atunci când eu nu mă simt bine în rol. Eu nu sunt deloc împotriva criticilor negative. Mă şi distrează. Ce să-mi ia? Capul? Gâtul? Banii din bancă? Ce? Cred că şi asta, că ne luăm foarte tare în serios, dăunează teatrului românesc. E comic. Ne amuzăm, ne jucăm, noi ne jucăm şi de-a teatrul, şi de-a viaţa şi de-a tot. Care e marele pariu? Marele pariu e să trăieşti frumos şi să fii fericit, dacă poţi. În rest… Nu suntem toţi la fel? Până la urmă nu tot la „Bellu” ajungem? Mă rog, care prinde la „Bellu”… (râde). La „Eternitatea” în Iaşi, poftim…

Ce s-a schimbat în teatru de când ai început tu să faci teatru?

Atmosfera. S-au schimbat multe. Din cauza lumii în care trăim. Asta e lumea în care trăim. Cum e dezastru, haos în România, aşa e şi teatrul, în haos. Nu e teatrul oglinda societăţii?

Mai e?

Păi mai e. Cum e acum România, aşa e şi teatrul. Prost adică…

Care e cea mai frumoasă lecţie de actorie pe care ai primit-o vreodată?

Am primit foarte multe. Enorm de multe. Cu meseria asta înveţi până când ai 80 de ani. Nu se termină niciodată. Asta e greu la actorie. Economia ai terminat-o, ai învăţat-o, o aplici la serviciu, sigur că mai sunt câteva secrete, le prinzi repede, eşti economist bun. În actorie, până la 80 de ani, facultatea s-a terminat şi tu încă mai stai şi mai înveţi în fiecare seară lecţii de teatru. Şi fiecare spectacol e o lecţie nouă, de zici că n-ai mai jucat niciodată, emoţiile sunt exact ca prima dată când ai urcat pe scenă. Cel puţin la mine aşa e. Totul e atât de nou în fiecare seară, că parcă o iei de la capăt, întotdeauna. De-aia actorul stă cu inima la gât de fiecare dată, că seara aia e unică şi se poate întâmpla orice…

Ce e teatrul pentru tine?

E cel mai important lucru care există în viaţa mea, e tărâmul minunilor din basme în care orice copil îşi doreşte să trăiască. Eu am posibilitatea să trăiesc în basme, că de fapt în basme trăim. Trăim în poveşti frumoase, în poveşti mai puţin frumoase… E valea „tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte”. În loc de botox, eu vin la teatru. Şi mă luminez, şi mi se duc ridurile sau mi se fac altele noi, dar folositoare şi de care nu mi-e ruşine pentru că sunt dovada serilor, zilelor, nopţilor de teatru. Pentru mine teatrul e „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.

Spune-mi o întâmplare fără de care n-ai fi fost ceea ce eşti.

Cred că întâmplarea aia de la Clubul Copiilor, nu? Probabil că n-aş mai fi fost actor acum dacă mă duceam atunci la cercul foto…

Şi mai cred că întâmplarea fără de care n-aş fi fost ce sunt e să nu se fi cunoscut părinţii mei. Dacă ei nu se cunoşteau, eu nu mai făceam teatru. Da, cea mai importantă întâmplare din viaţa mea e că s-au întâlnit părinţii mei şi că s-au iubit…