Intre marxism si fum de cadelnita

Povestea Sinucigaşului lui Nikolai Erdman este, pe scurt, povestea uneia dintre cele mai profunde şi mai indestructibile istorii de amor care au existat vreodată. Aceea dintre om şi el însuşi. E „cronica prescurtată”, vorba dramaturgului, dar nu a vremurilor din afara noastră, ci a celor din noi. Cronica unui „a fost odată” care trimite întotdeauna nu la lumi şi timpuri imemoriale, ci la prezentul care ne posedă, la nevoia noastră organică de A FI, de A EXISTA. Şi acum, şi în clipa următoare. E, în fond, nu un joc, ci, mai degrabă, o joacă de-a moartea. În care protagonistul nu e, însă, un copil, ci un om mare, care se lasă sedus pentru o clipă de plăcerea de a-şi savura de undeva, de sus, propria moarte, ca şi cum moartea n-ar fi nimic mai mult decât o călătorie… într-o străinătate din care să existe putinţă de întoarcere. Cu o inocenţă perversă, se lasă purtat de aripile unei întâmplări care începe să-l trăiască ea pe el, ducându-l către capătul lumii. Şi acolo se trezeşte faţă în faţă cu el însuşi. Ca omul lui Nietzsche care se uită în fundul prăpastiei şi vede cum prăpastia se uită la el.

sinucigasul-22Este evidentă preocuparea regizorului Felix Alexa - în cele mai recente spectacole, puse în scenă la diverse teatre - pentru omul aşezat faţă în faţă cu propria limitare, faţă în faţă cu propriile „sperări” şi disperări, cu propriile putinţe şi neputinţe. După „Moartea unui comis voiajor” de la Bulandra, „Jocul regilor” la Teatrul Evreiesc de Stat sau „Terorism”, la Teatrul din Constanţa, Felix Alexa montează acum la Sala Amfiteatru a Naţionalului din Bucureşti celebra piesă interzisă de Stalin, pe care au vrut s-o pună în scenă deopotrivă Meyerhold şi Stanislavski şi pentru care autorul ei, Nikolai Erdman, a fost deportat în Siberia trei ani.

Regizorul îşi plasează personajul/personajele într-un fel de ne-timp şi ne-spaţiu în care, dincolo de orice formă de dictatură politică, importantă rămâne „dictatura” vieţii. Nici o forţă nu rezistă în faţa dorinţei omului de a trăi, scria Kafka în finalul „Procesului”. Iar Erdman construieşte o poveste în care joaca de-a moartea se transformă încet într-un joc cu moartea. Pe scurt. Senia Podsekalnikov, rămas şomer, trăieşte de mai bine de un an din salariul soţiei. Dar nu lipsurile şi amărăciunea sapă încet, încet în el hăuri ce par de neumplut, ci gândurile pe care o lume întreagă le gândeşte în locul lui. În fond, dictatura cea mai cumplită este aceea exercitată de „mase” asupra gândurilor unui om. Care treptat se lasă gândit de gândurile lor, se lasă condus şi manipulat cu o inocenţă, din nou, aproape perversă. Fără să aibă cu adevărat intenţia să se sinucidă, de fapt fără să creadă cu adevărat că are un motiv real de sinucidere, Podsekalnikov se lasă prins într-un vârtej nebunesc care îl duce până… în sicriu, dar nu şi în mormânt. Aşa-zisa lui dorinţă de sinucidere este parazitată de o societate întreagă, în care exponenţi ai diverselor categorii sociale vor să-şi adjudece ca pe un trofeu moartea lui. Iar Podsekalnikov descoperă în ultimul moment că, în fond, nici moartea nu-i mai aparţine. Şi alege viaţa. Se ridică din sicriul în care tocmai îşi ascultase slujba de înmormântare şi îşi înfulecă pofticios coliva. Dar soarta se răzbună. Jocul îşi cere victima. Senia nu moare, dar gândul lui la sinucidere face o victimă. Un alt om se omoară: Podsekalnikov are dreptate. Viaţa nu merită trăită.

Felix Alexa plasează acţiunea într-un spaţiu simplu, delimitat de uşi aşezasinucigasul-41te una lângă alta, având câte un ceas montat pe fiecare dintre ele, creând impresia stranie că lumea începe cu adevărat dincolo. Că timpul începe dincolo. Deşi, atunci când uşile se deschid, în spatele lor se întrezăreşte doar oglindă… Lumea se reflectă şi se afundă în ea însăşi.

Şi povestea începe într-o noapte. În care umorul şi tristeţea stau la taifas pe-o margine de pat, aşezate comod lângă doi oameni între care comunicarea a murit. Senia şi Maşa. Distribuindu-i pe Dan Puric şi Ileana Olteanu în cele două roluri, Felix Alexa mizează pe un amestec de dragoste - ură, de amărăciune - afecţiune - plictiseală - disperare, de tandreţe şi duioşie amară, pixelând puternic fiecare scenă şi fiecare imagine pe care o creează. Grija atentă cu care regizorul desenează gestul-detaliu - atât de rară pe scenele româneşti - este cu siguranţă unul dintre atuurile montării de la Naţionalul bucureştean, unde fiecare scenă este construită ca o poveste în sine, conţinându-le pe toate celelalte.

Tensiunile se acumulează treptat, lipsa de comunicare sau, mai bine zis, ne-înţelegerea atrage după sine o lume întreagă de prăpăstii şi mai adânci. Iar Senia se lasă prins fără putinţă de scăpare în vârtejul lor. Şi disperarea lui, şi neputinţa lui şi de a trăi, şi de a muri, cruzimea lumii întregi sunt surprinse firesc şi dureros în scena „petrecerii” dinaintea sinuciderii comandate. Aşezaţi unul lângă altul, în faţa uşilor care dau spre nicăieri, având deasupra ceasul care ticăie indicând drumul spre moarte, Oamenii - intelectuali, preoţi, artişti, buni sau răi - cu toţii îl trimit în lumea de dincolo, invitându-l obsedant şi chinuitor să bea. Să bea ca să-şi uite gândurile, să bea ca să nu mai existe, să bea până la disperare. Dar ceea ce reuşeşte Felix Alexa să surprindă în primul rând este disperarea cu care oamenii vor să-şi trăiască dramele prin ceilalţi. O pată de culoare pe fondul dureros alb-negru al scenei este momentul de patos puternic dramatic, bine susţinut de Silviu Biriş. Care trezeşte toate gheţurile Siberiei şi toate tristeţile dostoievskiene ale Rusiei. Ce se pierd fără putinţă de salvare în „ordinea” marxistă care începe să se aşeze peste toate, atât de subtil surprinsă cu umor şi încrâncenare amară de Marius Manole, băiatul care învaţă să privească femeia „din punct de vedere marxist”… Aici se petrece drama întreagă. Între marxism şi fum de cădelniţă, omul îşi pierde sensul.

Şi dacă spectacolul întreg ar trebui redus la o singură scenă, la un singur gest, acela ar fi gestul copilului surdo-mut (Nikita Dembinski) care-i face semn lui Senia să nu ducă pistolul la tâmplă, să trăiască… Tot sensul vieţii e cuprins în semnul lui şi în pofta cu care „sinucigaşul” îşi mănâncă apoi propria colivă, spunând printre înghiţituri că tot ce vrea e să trăiască.

Şi dacă regia n-ar fi insistat atât de mult asupra slujbei de înmormântare a sinucigaşului care se închide de viu în sicriul de sticlă, după ce semnează de primire pentru coroanele de flori pentru propria moarte neîntâmplată, şi dacă n-ar fi pe scenă atâta fum de cădelniţă şi atâta „Veşnica pomenire!” poate că simplitatea şi subtilitatea montării n-ar avea de pătimit. Şi dacă…

Postat de Monica Andronescu in 30 July 2009
Postat de Monica Andronescu in 30 July 2009