M-am întâlnit cu Marius Manole, proaspăt revenit din New York, la o terasă din centrul istoric al Bucureştiului. Contrar vioiciunii sale obişnuite, actorul era abătut şi se afla în plină criză morală.
Gata. Mi-am schimbat viaţa. În primul rând nu mai beau deloc. Domnişoară, aduceţi-mi şi mie, vă rog, un Ciuc (s-a întors spre chelneriţă). Şi doi, ţin regim. Cură de slăbire.
Manole, dar eşti un sac de oase. Cât vrei să mai slăbeşti?
Până la dezintegrarea totală!
Văd că eşti deprimat rău. Ce-ai păţit?
Uite, nu ştiu ce să fac. Nu mă pot decide dacă să joc sau nu într-o şuşă. E un proiect privat, o comedie, ştii din alea gen „Mincinosul“ şi „O noapte furtunoasă“, care au afişe pe toate gardurile.
Care-i miza?
Şi ce ţi se pare imoral? Să iei atâţia bani sau să joci într-o şuşă?
Ei, onoarea mea face mai mult decât toţi banii.
Şi apoi, cum aş mai putea face mişto de colegii mei care joacă în toate rahaturile de telenovele?
Asta era! Nu ai mai avea statura morală necesară să ţii predici?
Cam aşa ceva.
Ce piesă e?
O comedie de Aristofan.
Hopaa! Dacă îmi amintesc eu bine, ai jucat la viaţa ta şi într-un spectacol al unor ilustre autoare Liliana Iorgulescu şi Mihaela Vosganian. Acum nu mai sunt destul de buni nici anticii?
Nu-mi mai aminti de chestia aia, te rog eu mult. Problema nu e că nu e bun textul, ci că numele meu va fi asociat cu o şuşă.
E Aristofan varianta cu manele?
Nu, Doamne fereşte!
Joacă Maia sau Bleonţ?
Nu.
Atunci poate că nici nu e chiar o şuşă. Bine, că se va spune că „uite-l şi pe ăsta”, că ai să-ţi dezamăgeşti publicul şi că noi o să râdem de tine, de toate lucrurile astea poţi fi sigur...Oricum, în iad nu ajungi numai pentru atât. Poate, cine ştie, după aia faci şi reclame la tigăi, la teleshopping.
Îmi eşti de un mare folos, să ştii... Trebuie să mă gândesc bine. Pe de altă parte, sunt o grămadă de bani. Şi actori cu mult mai mari decât mine joacă în astfel de lucruri. Offf! Mi-e greu să iau o decizie.
Hai, lasă asta. Înveseleşte-te. Povesteşte-mi cum a fost în State...
Senzaţional. Uite, după ce am văzut actorii ăia de pe Broadway, îmi vine să mă las de teatru.
De ce?
Pentru că sunt nişte actori totali. Cântă, dansează...
Cu actoria cred că stau mai prost...
Greşit. Nu-i adevărat. Sunt foarte buni. Şi gândeşte-te că joacă două spectacole pe zi, unul la matineu şi unul seara. Păi, să văd eu actorii români care-ţi joacă în plin două reprezentaţii zilnic. Şi americanii au chef de joc. Nimic nu e imposibil pentru ei. Nu cred că stă regizorul după fiecare să-l ţină de mânuţă ca pe un copil pe care-l învaţă tata să meargă. „Hai, uşor, uşurel, ai grijă să nu cazi în nas.“ Acolo ce ţi se cere faci. Nu comentezi. Nu ca la noi, unde ba pe unul îl doare capul şi nu-şi poate intra în „stare“, ba altul nu vine la repetiţii că are de filmat la telenovele, ba alţii sunt epuizaţi dacă joacă de trei ori pe lună. Americanii au mentalitate de învingători, noi, de loseri. Asta e clar.
Păi, în timp ce ei au legende cu cowboy din Vestul Sălbatic, noi avem „Mioriţa“. Nu e limpede de unde ni se trage mentalitatea?
Exact. E tipic pentru noi. Când aflăm că suntem în pericol începem să bocim în loc să scoatem pistolul sau să-l luăm pe nemernic la trântă. Şi învaţă încă de mici să fie luptători. Am văzut clasa lui Andrei Şerban de la Columbia. Studenţii ăia de anul întâi
ne-au dat clasă, vreau să-ţi zic. Aveau o deschidere uimitoare şi erau în stare să facă orice. Ba mai puneau şi umărul la muncă şi-şi schimbau singuri decorul.
Şi ce vrei tu, Manole, să montezi decorul?
Da. Dacă trebuie să fac muncă de maşinist, da. Să nu mai avem figuri în cap cum că, vezi Doamne, noi suntem artişti şi nu se cade.
Ce-aţi făcut în State?
Am participat la workshopul lui Andrei Şerban. Am continuat practic munca începută la Horezu şi, în plus, am văzut o serie de spectacole pentru că aşa era în programul iniţiat de ICR. A fost o idee excelentă. Să vedem şi noi cum lucrează americanii şi să ne iasă fumurile din cap. Când am plecat de acasă, unii mi-au spus: „Ai să-i vezi pe americani şi ai să te bucuri că eşti actor în România“. Ei, nu ştiu dacă-i chiar aşa.
Nu te bucuri?
Nu prea.
Nu e bine să-ţi iei salariul fără să joci mai nimic, cum se întâmplă prin teatrele bucureştene?
Ei, uite, tocmai asta mă enervează. Sentimentul ăsta cleios de lâncezeală şi zicerea aia tâmpită „lasă, domnule, că merge şi aşa“.
Şi nu merge?
Nu. E o capcană foarte periculoasă.
Bănuiesc că actorii americani joacă pe bani adevăraţi, nu pe seminţe, ca voi.
Asta e o altă prejudecată. Uite, am vorbit cu nişte actori dintr-o trupă de la Chicago care veniseră să joace pe Broadway. Ei primeau 1.500 de dolari pe săptămână, dar îşi plăteau singuri chiria, care e uriaşă la New York. Aşa că jucau mai mult pentru palmares.
Şi tu nu plăteşti chirie?
Nu. Gata. Mi-am cumpărat garsoniera în care stăteam cu chirie, dar am de plătit rate. Vai de capul meu!
Unde-i mentalitatea de învingător? Vezi că şi tu te plângi?
Nu. Să nu-l mânii pe Dumnezeu. Nu o duc chiar aşa de rău ca alţii. Şi nici profesorii şi nici doctorii şi nimeni nu o duce aşa de rău în ţara asta...
Da, avem o existenţă roz bombon. Ia zi, la ce mai lucrezi?
Repet la Teatrul Evreiesc cu doamna Cătălina Buzoianu „Magicianul din Lubin“. E o imensă provocare pentru că trebuie să joc în idiş.
Aoleu. Şi cum e?
Groaznic de greu, îţi dai seama. Dar o iau ca pe un exerciţiu. Poate că nu o să iasă cel mai mare rol al meu, însă e o experienţă.
În film?
Trebuie să apară filmul lui Alexa Visarion în care joc şi eu. Şi voi avea trei zile de filmare la Purcărete.
Ce joci?
Doctorul Comşa, parcă.
Ce face doctorul ăsta?
Nu ştiu, că n-am citit încă scenariul. A, şi am mai făcut un filmuleţ de un minut cu Mirel Bran.
Un foarte, foarte scurt metraj.
Da.
Ce preferi, teatrul sau filmul?
Teatrul, clar. Sincer să fiu, am impresia că nu sunt foarte bun pe film.
Câtă modestie... Mai luăm o bere?
Nu, că m-am lăsat de băut. Mi-am schimbat viaţa, ţi-am spus. Ei, poate că una mică ar mai merge...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu