Nu cred in calcatul peste celalalt“. Interviu cu Marius MANOLE

Autor: Iulia POPOVICI
Regizorul Felix Alexa (care l-a distribuit in doua spectacole pina acum) spune despre el ca are o puritate interioara cum greu gasesti. Mai mult decit atit, are o energie care se transmite magnetic in jurul lui, pe scena si in sala. E un actor care crede in ce face cu o inconstienta care te face sa speri ca teatrul mai are o sansa. Anul trecut a fost nominalizat la Premiul pentru Debut al Uniunii Teatrale din Romania – UNITER (pentru rolul din Drept ca o linie, regia Radu Apostol) si l-a pierdut. Anul asta a lasat Braila
pentru Nationalul din Bucuresti si joaca la Odeon intr-un spectacol care te face sa vezi altfel lumea – Chip de foc, de Marius von Mayenburg. Iar Marius Manole poate chiar sa... inflacareze.


Sint un actor norocos

Esti vedeta, Marius?

Nu cred ca-n Romania sint vedete. Exista oameni foarte cunoscuti: toata lumea in tara asta stie cine e Adriana Trandafir, mama mea in Chip de foc. Cine tine la actori, tine si la ea si la Alexandru Arsinel. Nu inseamna neaparat ca sint vedete, totusi. Eu nu-s vedeta, sint o „tinara speranta a teatrului romanesc“, speranta care-o sa moara foarte repede daca n-are grija de ea si de ce face pas cu pas. Sint pur si simplu un actor norocos, mult mai norocos decit altii: am prieteni supertalentati care n-au avut insa sansa. Eu am ajuns in Bucuresti.

Dupa norocul tau ai venit in Bucuresti?

Nu, am venit in Bucuresti pentru ca iubeam foarte tare in perioada aia... Lasind asta, niciodata n-am vrut sa vin aici, mi se parea o lume mult prea inaccesibila, mi-era si foarte frica, nu-ntelegeam exact cum functioneaza Bucurestiul. Mi se parea si un oras mult prea mare, in care greu iti gasesti prieteni si greu ai oameni linga tine; nu voiam sa pierd prietenii pe care-i aveam dindu-i pe... nimic. Ceea ce s-a si-ntimplat, de altfel; mi-e mai usor, totusi, cind ma iau cu teatrul.

Ei, si-am venit in Bucuresti ca sa fac coregrafie – c-am vrut coregrafie, asa, vreo jumatate de an, dup-aia (pina acum, in anul II, semestrul I) m-a tinut Liliana Iorgulescu. Nu prea inteleg ce vreau eu sa fac cu asta in viata, o vedeam ca pe-un workshop pentru un actor care trebuie sa-nvete sa se miste mai bine (asa cum acum vreau sa m-apuc de pian, fiindca un actor trebuie sa stie sa cinte si la un instrument). Si nici de la Bucuresti nu stiu ce-am vrut; n-a fost pentru ca voiam sa joc in Bucuresti. Daca nu era Felix sa ma vada in Drept ca o linie si sa ma ia pentru Puck in Visul unei nopti de vara...

Intre timp ai aflat cum functioneaza Bucurestiul?

Am aflat, dar nu cred ca asta m-a schimbat. Nu functioneaza altfel decit in provincie, la fel merg si acolo lucrurile.

Carevasazica nu te-ai facut lup pentru omul de linga tine.

Am auzit si eu vorba asta, dar stii ce se-ntimpla? Asta e valabil pentru oamenii care cred intr-un astfel de sistem, sa calci peste celalalt ca s-ajungi tu. Cei care cred in ei, cred in talentul lor, in prietenie, in dragoste, n-or sa faca niciodata asa ceva. N-au de ce. A, ca aici daca te-mbolnavesti nimeni n-o sa-ti dea voie sa stai acasa patru zile, cum se face la Braila; si trebuie sa joci, cu spatele rupt si cu vocea-n pioneze. In calcatul peste celalalt nu cred; am refuzat o data un rol principal intr-un film pentru ca-l juca un coleg al meu, si nu puteam sa-i fac asta unui prieten.

Ca veni vorba de prieteni, la Premiul UNITER pentru debut de anul trecut erai in competitie cu un prieten – Ana Margineanu, si-a cistigat Theodora Campineanu. Ti-a parut rau c-ai pierdut?

Nu, deloc. Oricum era o seara foarte speciala pentru mine si pentru Ana; ar fi fost nedrept sa iau eu sau sa ia ea, fiindca eu ma rugam sa cistige Ana si probabil ea se gindea sa cistig eu, fiindca, intr-un anume fel, amindoi am lucrat cu Radu Apostol si oricare dintre noi ar fi luat premiul, Radu l-ar fi cistigat. Mi-a parut rau numai ca nu l-a luat Ana, dar chiar si-asa am stat amindoi dupa Gala si-am petrecut pina dimineata.


Degeaba iei premiu, daca dupa aia nu faci nimic

Dar te-a luat pe sus nominalizarea.

M-a surprins foarte mult si probabil nici n-am inteles pe moment importanta acestui lucru. Am vazut abia mai tirziu ca-n ochii oamenilor inseamna ceva faptul c-ai fost nominalizat la UNITER. Dar oricum, degeaba esti nominalizat sau iei premiul daca dup-aia nu faci nimic; ar trebui ca asta sa te oblige sa faci ceva mai departe.

Numai ca daca esti actor nu tine intotdeauna de tine ce faci, depinde de regizorul in miinile caruia intri.

Aici am avut eu noroc cu Felix.

De ce crezi tu ca te-a ales?

Uite ca nu stiu. Chiar nu stiu. E adevarat ca eu comunic foarte bine cu Felix, are foarte mare incredere in mine (nu-nteleg de ce!). Oricum, Felix e un regizor care nu face compromisuri, de nici un fel: nu-si ia prieteni in spectacol si niciodata nu e de acord cu asta, iar, daca simte ca-n jurul lui cineva il linguseste, fuge imediat. Daca-si doreste un actor, indiferent in ce relatie e cu el, ca-s certati sau mai stiu eu ce, daca are nevoie de el, il ia in spectacol. E cam singurul care ia actori tineri si-i promoveaza.

Intr-un mod foarte ciudat, mi s-a parut acum ca distribuirea ta in Puck a fost un fel de tatonare, de explorare a posibilitatilor tale, o „incalzire“ inainte de Kurt din Chip de foc.

Si mie mi s-a parut la fel, la un moment dat. Dupa o luna si ceva de repetitii cu Visul..., Felix incepuse sa spuna ceva de niste auditii la Odeon, si mi-a spus sa vin si eu. Intimplarea face ca n-a mai fost nici o auditie pentru Chip de foc si m-a luat direct pe mine. Dar nu cred ca atunci cind m-a luat in Puck se gindea la Kurt, descoperirea a facut-o pe parcurs.


Ma simt bine cind joc texte contemporane

Si-asa s-a facut ca te-ai intors la textele contemporane in care spuneai ca te simti cel mai bine.

Adevarul e ca-mi doream sa joc Shakespeare. Orice-am spune noi, pentru un actor e important sa joace clasici. Dar a fost un punct de trecere. Eu ma simt bine cind joc texte contemporane, pentru ca am 25 de ani, pentru ca am o anumita sensibilitate. Chiar si in Visul..., in Puck am niste motivatii foarte contemporane: nu stiu cit se vede in spectacol, dar el e atras de Oberon si e gelos pe copilul care vrea sa se apropie de el. Oricit de clasic ar fi un text, tot prin grila ta contemporana il citesti, nu poti sa-l joci ca la 1800.
Noi, in facultate, numai clasici am facut, nici vorba de Drept ca o linie sau Chip de foc, si-am jucat Molière si Shakespeare si Cehov pina ne-au iesit pe ochi. Si pe Molière l-am urit, pe vremea aia nu stiam ce sa fac cu el, dar commedia del’arte mi-a placut foarte mult.


Tot spui de atunci si acum. Unde s-au rupt apele? La Drept ca o linie?

In doua luni cu Radu Apostol m-am schimbat total. Acum nu stiu cit de total se poate schimba cineva, stiu insa c-aveam niste lucruri in mine pe care nu le puteam scoate in afara, iar experienta aia mi-a intors viata cu 180 de grade. Eram un mare superficial, un mare ignorant; nu ma interesau multe lucruri care se petreceau pe lumea asta, nu voiam sa vad oamenii de pe strada si problemele lumii in care traiam. Stiam ca exista, dar nu voiam sa le experimentez. Pina cind a trebuit sa fac fata, daca n-as fi facut-o, n-as fi putut juca Paulie. Atunci mi-am dat seama cite lucruri importante sint pe lumea asta si ca actorul trebuie sa fie un raisonneur al ei.