Scrisoare de la Moş Manole

Uneori moşul nu doar primeşte scrisori, ci găseşte timp să şi scrie. E drept că în cazul de faţă nu este vorba despre Moş Crăciun, ci despre „moş" Manole. Marius Manole. El ne-a scris cum şi unde îşi petrece sărbătorile, scopul şi durata vizitei.


Cunoscutului actor al Naţionalului bucureştean moşul cel adevărat i-a adus ceea ce-şi dorea cel mai mult: o vacanţă paşnică într-un loc drag, unde chiar a nins puţin, dar, din păcate nu s-a aşternut zăpada groasă „de mai an", căci nici iarna nu mai e ce-a fost. Exersându-şi stilul epistolar, Manole, care e cunoscut mai degrabă ca un blogger neobosit, s-a gândit să „întocmească" către cititorii noştri şi spectatorii lui o scrisoare ca la carte, în dulcele stil clasic. Iat-o:

„Dragii mei,

Pentru mine Crăciunul şi Anul Nou sunt unele dintre cele mai frumoase „întâmplări" de peste an, unele din rarele momente când pot să-mi iau liber de la teatru sau de la filmări, să plec din Bucureşti şi să merg acasă, la Iaşi. Nu în fiecare an a fost posibil acest lucru. Din fericire, după o pauză de doi ani, iată-mă din nou de sărbători la Iaşi, alături de părinţii mei. Aşa că scrisoarea mea ar putea să înceapă, ca să dovedească faptul că e o scrisoare în toată regula, cu „Salutări din Iaşi! Eu sunt bine, sănătos, ceea ce vă doresc şi vouă".

Dar, din păcate, din oraş nu prea mai înţeleg mare lucru. S-a schimbat mult de acum 10 ani de când am plecat eu în lume. S-au dărâmat clădiri, s-au construit altele, au dispărut bucăţi întregi din urbe, a apărut un alt oraş în mijlocul celui vechi, cei care sunt de pe aici ştiu despre ce vorbesc...În rest, e curat, frumos luminat, Miropolia domină peisajul, clădirea fostei mele facultăţi e în renovare, Teatrul Naţional, în reparaţii de ani buni, încă nu e terminat. Mi-e dor de sala mare a Naţionalului ieşean, e tare frumoasă. Nu mai spun că aici am pus piciorul pentru prima dată pe o scenă. În oraş umblă zvonul cum că la anul ar fi gata. Sper!

De fapt, dacă mă gândesc bine, adevăratele mele începuturi artistice au fost făcute pe când, mic fiind, intram într-o ceată de 2-3 copii şi mergeam cu colindatul. Eram foarte bine pregătit şi complet echipat. Aveam clopoţel, stea, tot ce trebuie. La „Pluguşor" mă aciuam pe lângă nişte băieţi mai mari care aveau buhai, căci nu se face să te duci la om acasă şi să strigi „Hăi, hăi!" fără buhai. E drept că voce nu prea aveam, dar compensam această lipsă cu mult entuziasm. Făceam „repetiţii" cam cu o lună înainte, iar în Ajunul Crăciunului şi de Anul Nou o porneam prin nămeţi (căci pe atunci cădea zăpadă mare, nu glumă) de la prima oră a dimineţii şi colindam până pe la şapte seara când ne întorceam acasă rupţi de foame şi îngheţaţi bocnă. Nu ne duceam prea departe, ci doar la blocurile din împrejurimi, căci Iaşiul era şi pe atunci un mare oraş. Aşa că nu aveam parte de sărbători autenic-populare decât dacă mergeam la bunici. Ţin minte că pe vremea aceea nu exista să nu îţi deschidă cineva uşa. Ne primeau oamenii în case şi ne dădeau covrigi, nuci şi câţiva bănuţi. A doua zi după mersul cu uratul mi-o petreceam făcând monetarul. Cum primeam numai mărunţiş, asta îmi lua ceva timp. Acum nu prea mai merg copiii din Iaşi cu colindul şi nici eu nu m-am dus, că nu mai am ceată.

Vin acasă ca să mă odihnesc, să-mi limpezesc gândurile, să mă liniştesc. Partea comică e că niciodată nu plec de aici odihnit. Sigur că plec cu o energie bună, dar nu odihnit. Drumul până la Iaşi cu faimosul CFR este de 7 ore (mă rog, 6 ore şi 31 de minute mai exact) care oricum pare o viaţă de om. Odată ajuns acasă trebuie să vizitezi toate rudele, verii, nepoţii, bunicii .... Nu mai pun la socoteală întâlnirile cu prietenii, căci şi de ei trebuie să te îngrijeşti. În Moldova, după cum bine ştiţi, nu poţi intra în casa cuiva fără ca gazdele să nu te pună la masă şi să te omenească aşa cum se cuvine. Borş,sarmale, caltaboşi, cârnaţi, răcitură, chişcă, turte, poale-n brâu (astea sunt nişte plăcinte cu brânză la care este mare meşteră mama mea, tanti Mariana), cozonac...Nu m-aş mira ca după sărbători să mă întorc în Bucureşti cu vreo 4-5 kilograme în plus. De fapt, sunt sigur de asta. Asta e regula de sărbători: trebuie să mănânci în 4 zile cât nu ai făcut-o într-un an.

Acum, când vă scriu, tocmai ne pregătim să plecăm la bunica mea care locuieşte undeva la 40 de km de Iaşi. Alt drum, altă masă, altă distracţie. O parte din copilărie mi-am petrecut-o la bunici, am multe amintiri minunate legate de locurile astea, dar nu mă apuc să vi le povestec că nu mai termin anul ăsta şi deja mă strigă ai mei să plecăm. Să aveţi un sfârşit de an frumos şi să ne revedem cu bine în 2012 la teatru. Al vostru, Marius Manole"


and a present for you guys,from me,my LP*Venom*














01-Minna-Venom

www.megaupload.com/?d=AY5KDSLN

02-Minna-Laryngitas(hidden trak)

www.megaupload.com/?d=TVOZB9VA

03-Minna-A dead woman by Vincent Thompson

www.megaupload.com/?d=86AXI9G0

04-Minna-Never forgetFur is death(music by Sebastian Larsson)

www.megaupload.com/?d=1V835CJJ

05-Minna-Gloomy Sunday

www.megaupload.com/?d=58C3XNVI

06-Minna-Mary Shaw

www.megaupload.com/?d=DKECQKEH


hO,Ho,HO,MO!Enjoy this and keep your head on!think clear and keep your life on!

05-Declaratie pt M.

www.megaupload.com/?d=4LY0EKFX

Actorul şi sălbaticii sportivi

Marius Manole este produsul premium al tinerei generaţii de actori români. Se dopează cu cafea, ţigări şi Supradyn şi joacă 7 zile din şapte. Crede în talent, dar munceşte ca un apucat


Marius Manole s-a născut la Iaşi pe 4 octombrie 1978, unde a şi absolvit academia George Enescu în 2001. În prezent este angajat al Teatrului Naţional din Bucureşti, dar are colaborări şi cu teatrele Lucia Sturdza Bulandra, Act, Metropolis sau Odeon.

Este considerat unul dintre cei mai valoroşi şi mai activi actori ai tinerei generaţii, fiind distins cu mai multe premii şi nominalizări din partea UNITER. La Teatrul Naţional poate fi văzut interpretînd rolul lui Şarik în spectacolul "Inimă de cîine", de Mihail Bulgakov sau în dublul rol Claudiu/Cleonte în "Burghezul gentilom", de Moliere. Lucrează la montarea piesei cehoviene "Livada de vişini".

Intrarea actorilor la Teatrul Naţional "Ion Luca Caragiale". Control ca la orice instituţie de stat. Personaje în uniformă, priviri mohorîte. Dai un act de identitate în schimbul unui ecuson care îţi permite accesul în spatele unor turnicheţi. Apare Marius, care ne conduce pe holuri întortocheate, luminate aproximativ. E îmbrăcat simplu, cu nişte cizme în picioare, jeanşi fără brizbrizuri şi un pulover pe gît.

Respiră ceva din aerul lui Ivan Bezdomnîi, poetul zbuciumat din "Maestrul şi Margareta" al lui Bulgakov. Într-un colţ, nişte maşinişti au pus de o masă cîmpenească. E vineri după-amiază, ora la care Bucureştiul şi patria intră în week-end. Nu chiar tot Bucureştiul, nu chiar toţi locuitorii lui. Ne instalăm pe scena Sălii Mici, care e într-adevăr foarte mică. Privită şi din sală, şi de pe scenă. "Nici nu ştiţi cît de bine se aud şuşotelile din sală de aici, de pe scenă". Găsim o scrumieră, apoi începem să fumăm şi să vorbim în faţa unei tăvi cu ceapă şi cartofi de recuzită.


Susţinătoare de efort


- Ai terminat o repetiţie. Cît durează?
- 4 ore, 4 ore şi jumătate

- Poftim?!
- Da, atît, de obicei avem două pe zi, plus un spectacol

- Cîte zile pe săptămînă?
- În general, 7 din 7.

- Şi cum rezişti, te dopezi?
- Da, cu cafea, multă cafea. Cu ţigări. Cafea cu Supradyn, vitamine, energizante.

- Nu îţi fac rău?
- Probabil că pe termen lung îmi fac rău, dar altfel nu se poate. Le iau ca să rezist, nu ca stimulent.

- Ca să slăbeşti, ca Mutu, nu iei nimic?
- Nu e cazul la mine, dar să ştii că greutatea e foarte importantă la un actor. Începi un rol, eşti slab, nu în rol vreau să zic, se joacă spectacolul cîţiva ani, ce se întîmplă dacă apari după un timp cu burtă pe scenă?


Antrenorul deştept, regizorul despot


- Despre fotbalişti se tot spune că sînt principalii actori ai fenomenului. Voi, actorii, în ce măsură vă simţiţi sportivi?
- Aici e foarte simplu, ai nevoie de condiţie fizică. Şi psihică. Din cînd în cînd e indicat să mai pierzi cîte o noapte cu prietenii, dar funcţionează şi la noi termenul de viaţă sportivă. Dacă nu ai grijă de corpul şi de mintea ta, te pierzi.

- Regizorul ce rol joacă în teatru? E un fel de antrenor?
- Bineînţeles, de multe ori aşa îi şi spunem, antrenorul.

- Şi cum îţi place să fie antrenorul, sever sau înţelegător?
- Măi, depinde. De multe ori prefer un despot, dar unul deştept, care să dea cu mine de pămînt, nu un idiot care să mă chinuie degeaba.

- Faci sport pur şi simplu, în afara mişcării de pe scenă?
- Înot, merg la sală. Am practicat scrima, voleiul, handbalul, chiar şi taekwondo. Dar visul meu a fost gimnastica. Ştii ceva, am nostalgia orelor de sport de pe vremea lui Ceauşescu!


"Ştiţi cum e cînd n-ai bani să-i iei copilului o maşinuţă?"


- La televizor la ce te uiţi?
- Eu sînt cel care face rating la extrafotbal.

- La fotbal de ce nu?
- Nu e pentru mine, nu mă atrage. Cînd eram mic sufeream pentru naţională, dar acum mi-a trecut. Apropo, eu, unul, nu văd legătura între fotbal şi artă. Ştiu că o să se supere unii pe mine, dar aşa gîndesc.

- E un sport şi să joci în telenovele sau să participi la tot felul de şuşe la televiziune?
- Sînt colegi care s-au îndrăgostit de genul ăsta de reprezentaţii. Dar nici nu ai încotro. Atunci cînd vine copilul şi îţi cere 50 de lei să-şi cumpere o maşinuţă, iar tu nu ai de unde să îi dai, gata, laşi la o parte orgoliul de a nu-ţi trăda meseria.

- Amintisem de Mutu...
- Îşi face treaba pentru care e plătit?

- La club, da, de cele mai multe ori.
- Dacă îşi face treaba cu talent eu îl prefer unuia corect şi mediocru.

- Dopingul cum ţi se pare?
- E o formă de necinste. În sport se cheamă că te lupţi cot la cot, cu braţele libere. Învinge cel mai bun. Aşa ar trebui să fie. Ştiu că sînt naiv.


Actorul cu meciuri în picioare


- Sportivii cer mereu ajutorul publicului. Voi cît depindeţi de oamenii din sală?
- Cred în energiile care se transmit între oameni. Un public bun e publicul inteligent, care te împinge de la spate. Nu mai contează dacă eşti obosit, dacă ai necazuri acasă.

- Şi un public rău?
- E acela stupid, care rîde la orice replică. E publicul care discută în timpul spectacolului, care îngînă replicile, e acela care îi spune vecinului . Eu am întrerupt de cîteva ori spectacolul şi i-am dat afară. A, şi studenţii, ei sînt cei mai răi!

- De ce?
- Studentul ştie deja cîte ceva şi crede că el va face mai bine decît tine. Aşa eram şi eu.

- E bine să joci mult sau să fii selectiv?
- E ca la sportivi, ca la fotbalişti. Să ai spectacole în picioare. Cînd creşti, poţi deveni şi selectiv.

- Cum e teatrul de azi, mai bun sau mai slab decît cel din trecut?
- La noi sau la alţii, fiindcă la alţii e mai bun!

- La noi.
- Libertatea a folosit artei, în general, dar a dispărut rigoarea. Au dispărut şi profesioniştii adevăraţi, azi se produc actori pe bandă rulantă. Şi îţi mai spun ceva. Nu prea mai avem nici regizori.

- Ai uitat replica vreodată?
- Bineînţeles.

- Şi cum e, te ajută sufleurul?
- E jale! Intri în panică, o secundă pare o eternitate. Nu mai auzi nici sufleurul, nimic. La primele mele spectacole vomitam prin culise de frică, aveam căderi de calciu.


Zgomot de mobile mutate din loc. În spatele nostru apar cîţiva cetăţeni hotărîţi să schimbe decorul. Îi asigurăm că nu am consumat legumele de recuzită de pe platoul din faţa noastră şi ne retragem. E vineri după-amiaza şi Capitala îşi pierde protipendada care se retrage în ritm de 4x4 către destinaţiile de week-end. Marius rămîne să fure o oră de somn undeva, prin culise. Încă o repetiţie, apoi spectacol. Îi aşteaptă pe cei care au ales să nu evadeze din oraşul sufocat de zăpadă gri şi de gunoaie. Credincios unei meserii minunate şi foarte prost plătite. Credincios ca un cîine de pripas, rolul lui din piesa lui Bulgakov. "Inimă de cîine".


650 RON este salariul unui actor debutant angajat la Teatrul Naţional. Un actor categoria I poate cîştiga cu tot cu sporuri de vechime 2300 RON pe lună.



"Uită-te la Pluşenko, ce simplu pare totul. Un fel de balet, ce mare lucru!, asta zici. Aş putea să fac şi eu la fel!"

"Cît de important e antrenorul? Păi, cînd a plecat Belu de la naţionala de gimnastică s-a năruit o întreagă generaţie"

"Dacă te consumă fizic teatrul? Ştefan Iordache juca în Richard al III-lea cu salvarea la uşă şi tubul de oxigen în culise"

"Problema nu e că fotbaliştii cîştigă mult, problema e că noi, actorii, cîştigăm puţin"

"Oamenii se eliberau prin sport. Acum a dispărut asta, au apărut în schimb tot felul de grafice pe ecran"

"Sîntem un popor care a uitat să facă mişcare. Nu mai avem unde să ne mişcăm, unde să ieşim, unde să respirăm"



preluat din gazeta sporturilor,compus de C.Geambasu

Nu cred in calcatul peste celalalt“. Interviu cu Marius MANOLE

Autor: Iulia POPOVICI
Regizorul Felix Alexa (care l-a distribuit in doua spectacole pina acum) spune despre el ca are o puritate interioara cum greu gasesti. Mai mult decit atit, are o energie care se transmite magnetic in jurul lui, pe scena si in sala. E un actor care crede in ce face cu o inconstienta care te face sa speri ca teatrul mai are o sansa. Anul trecut a fost nominalizat la Premiul pentru Debut al Uniunii Teatrale din Romania – UNITER (pentru rolul din Drept ca o linie, regia Radu Apostol) si l-a pierdut. Anul asta a lasat Braila
pentru Nationalul din Bucuresti si joaca la Odeon intr-un spectacol care te face sa vezi altfel lumea – Chip de foc, de Marius von Mayenburg. Iar Marius Manole poate chiar sa... inflacareze.


Sint un actor norocos

Esti vedeta, Marius?

Nu cred ca-n Romania sint vedete. Exista oameni foarte cunoscuti: toata lumea in tara asta stie cine e Adriana Trandafir, mama mea in Chip de foc. Cine tine la actori, tine si la ea si la Alexandru Arsinel. Nu inseamna neaparat ca sint vedete, totusi. Eu nu-s vedeta, sint o „tinara speranta a teatrului romanesc“, speranta care-o sa moara foarte repede daca n-are grija de ea si de ce face pas cu pas. Sint pur si simplu un actor norocos, mult mai norocos decit altii: am prieteni supertalentati care n-au avut insa sansa. Eu am ajuns in Bucuresti.

Dupa norocul tau ai venit in Bucuresti?

Nu, am venit in Bucuresti pentru ca iubeam foarte tare in perioada aia... Lasind asta, niciodata n-am vrut sa vin aici, mi se parea o lume mult prea inaccesibila, mi-era si foarte frica, nu-ntelegeam exact cum functioneaza Bucurestiul. Mi se parea si un oras mult prea mare, in care greu iti gasesti prieteni si greu ai oameni linga tine; nu voiam sa pierd prietenii pe care-i aveam dindu-i pe... nimic. Ceea ce s-a si-ntimplat, de altfel; mi-e mai usor, totusi, cind ma iau cu teatrul.

Ei, si-am venit in Bucuresti ca sa fac coregrafie – c-am vrut coregrafie, asa, vreo jumatate de an, dup-aia (pina acum, in anul II, semestrul I) m-a tinut Liliana Iorgulescu. Nu prea inteleg ce vreau eu sa fac cu asta in viata, o vedeam ca pe-un workshop pentru un actor care trebuie sa-nvete sa se miste mai bine (asa cum acum vreau sa m-apuc de pian, fiindca un actor trebuie sa stie sa cinte si la un instrument). Si nici de la Bucuresti nu stiu ce-am vrut; n-a fost pentru ca voiam sa joc in Bucuresti. Daca nu era Felix sa ma vada in Drept ca o linie si sa ma ia pentru Puck in Visul unei nopti de vara...

Intre timp ai aflat cum functioneaza Bucurestiul?

Am aflat, dar nu cred ca asta m-a schimbat. Nu functioneaza altfel decit in provincie, la fel merg si acolo lucrurile.

Carevasazica nu te-ai facut lup pentru omul de linga tine.

Am auzit si eu vorba asta, dar stii ce se-ntimpla? Asta e valabil pentru oamenii care cred intr-un astfel de sistem, sa calci peste celalalt ca s-ajungi tu. Cei care cred in ei, cred in talentul lor, in prietenie, in dragoste, n-or sa faca niciodata asa ceva. N-au de ce. A, ca aici daca te-mbolnavesti nimeni n-o sa-ti dea voie sa stai acasa patru zile, cum se face la Braila; si trebuie sa joci, cu spatele rupt si cu vocea-n pioneze. In calcatul peste celalalt nu cred; am refuzat o data un rol principal intr-un film pentru ca-l juca un coleg al meu, si nu puteam sa-i fac asta unui prieten.

Ca veni vorba de prieteni, la Premiul UNITER pentru debut de anul trecut erai in competitie cu un prieten – Ana Margineanu, si-a cistigat Theodora Campineanu. Ti-a parut rau c-ai pierdut?

Nu, deloc. Oricum era o seara foarte speciala pentru mine si pentru Ana; ar fi fost nedrept sa iau eu sau sa ia ea, fiindca eu ma rugam sa cistige Ana si probabil ea se gindea sa cistig eu, fiindca, intr-un anume fel, amindoi am lucrat cu Radu Apostol si oricare dintre noi ar fi luat premiul, Radu l-ar fi cistigat. Mi-a parut rau numai ca nu l-a luat Ana, dar chiar si-asa am stat amindoi dupa Gala si-am petrecut pina dimineata.


Degeaba iei premiu, daca dupa aia nu faci nimic

Dar te-a luat pe sus nominalizarea.

M-a surprins foarte mult si probabil nici n-am inteles pe moment importanta acestui lucru. Am vazut abia mai tirziu ca-n ochii oamenilor inseamna ceva faptul c-ai fost nominalizat la UNITER. Dar oricum, degeaba esti nominalizat sau iei premiul daca dup-aia nu faci nimic; ar trebui ca asta sa te oblige sa faci ceva mai departe.

Numai ca daca esti actor nu tine intotdeauna de tine ce faci, depinde de regizorul in miinile caruia intri.

Aici am avut eu noroc cu Felix.

De ce crezi tu ca te-a ales?

Uite ca nu stiu. Chiar nu stiu. E adevarat ca eu comunic foarte bine cu Felix, are foarte mare incredere in mine (nu-nteleg de ce!). Oricum, Felix e un regizor care nu face compromisuri, de nici un fel: nu-si ia prieteni in spectacol si niciodata nu e de acord cu asta, iar, daca simte ca-n jurul lui cineva il linguseste, fuge imediat. Daca-si doreste un actor, indiferent in ce relatie e cu el, ca-s certati sau mai stiu eu ce, daca are nevoie de el, il ia in spectacol. E cam singurul care ia actori tineri si-i promoveaza.

Intr-un mod foarte ciudat, mi s-a parut acum ca distribuirea ta in Puck a fost un fel de tatonare, de explorare a posibilitatilor tale, o „incalzire“ inainte de Kurt din Chip de foc.

Si mie mi s-a parut la fel, la un moment dat. Dupa o luna si ceva de repetitii cu Visul..., Felix incepuse sa spuna ceva de niste auditii la Odeon, si mi-a spus sa vin si eu. Intimplarea face ca n-a mai fost nici o auditie pentru Chip de foc si m-a luat direct pe mine. Dar nu cred ca atunci cind m-a luat in Puck se gindea la Kurt, descoperirea a facut-o pe parcurs.


Ma simt bine cind joc texte contemporane

Si-asa s-a facut ca te-ai intors la textele contemporane in care spuneai ca te simti cel mai bine.

Adevarul e ca-mi doream sa joc Shakespeare. Orice-am spune noi, pentru un actor e important sa joace clasici. Dar a fost un punct de trecere. Eu ma simt bine cind joc texte contemporane, pentru ca am 25 de ani, pentru ca am o anumita sensibilitate. Chiar si in Visul..., in Puck am niste motivatii foarte contemporane: nu stiu cit se vede in spectacol, dar el e atras de Oberon si e gelos pe copilul care vrea sa se apropie de el. Oricit de clasic ar fi un text, tot prin grila ta contemporana il citesti, nu poti sa-l joci ca la 1800.
Noi, in facultate, numai clasici am facut, nici vorba de Drept ca o linie sau Chip de foc, si-am jucat Molière si Shakespeare si Cehov pina ne-au iesit pe ochi. Si pe Molière l-am urit, pe vremea aia nu stiam ce sa fac cu el, dar commedia del’arte mi-a placut foarte mult.


Tot spui de atunci si acum. Unde s-au rupt apele? La Drept ca o linie?

In doua luni cu Radu Apostol m-am schimbat total. Acum nu stiu cit de total se poate schimba cineva, stiu insa c-aveam niste lucruri in mine pe care nu le puteam scoate in afara, iar experienta aia mi-a intors viata cu 180 de grade. Eram un mare superficial, un mare ignorant; nu ma interesau multe lucruri care se petreceau pe lumea asta, nu voiam sa vad oamenii de pe strada si problemele lumii in care traiam. Stiam ca exista, dar nu voiam sa le experimentez. Pina cind a trebuit sa fac fata, daca n-as fi facut-o, n-as fi putut juca Paulie. Atunci mi-am dat seama cite lucruri importante sint pe lumea asta si ca actorul trebuie sa fie un raisonneur al ei.

Iaşi: Marius Manole:„În teatru adevărul şi sinceritatea contează“

Marius Manole are o energie debordantă şi joacă într-un ritm halucinant, aproape zilnic, pe scenele din toată ţara. „Eu trăiesc din actorie. Joc în fiecare seară, pe diferite scene din ţară şi sper să mai pot să fac lucrul ăsta până pe la 35-40 de ani. Îmi place să experimentez alte trupe, alţi regizori, alt public”, spune artistul.

Pentru prima dată însă a urcat pe scenă în clasa I, când a debutat la Cercul de Teatru din cadrul Casei Pionerilor din Iaşi. „Am ştiut încă din clasa I că vreau să mă fac actor. Nu mai reţin exact ce roluri jucam, dar îmi amintesc că la un moment dat într-o piesă eram cocoş”, povesteşte artistul. În numai câţiva ani a ajuns să facă figuraţie la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, lăsând uneori şcoala pe locul doi.

„Lipseam de la şcoală pentru a juca la Teatrul Naţional. La un moment dat părinţii mei nu sperau să mai termin nici liceul şi nici nu se gândeau că voi absolvi o facultate”, spune actorul. Pentru a-şi urma visul, Marius Manole a dat admitere, în anul 1997 la Academia de Arte „George Enescu” Iaşi - Secţia Actorie. Cu toate că a plecat din oraş în 2001, imediat după absolvirea facultăţii, artistul consideră că şcoala de teatru de aici l-a ajutat să fie un actor mai bun. „Am învăţat foarte multe lucruri de la profesorii mei. Noi, studenţii la actorie din Iaşi, în comparaţie cu cei din Bucureşti, aveam mai mult timp pentru studiu”, este de părere Marius Manole.

A jucat în zeci
de spectacole
După facultate a lucrat la Teatrul Municipal „Maior Gheorghe Pastia” din Focşani şi din 2001 până în 2004 la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. „La un teatru mai mic oamenii sunt nevoiţi să lucreze mai mult împreună. A fost foarte frumos şi un an chiar am locuit în Teatrul de la Brăila”, povesteşte artistul. În anul 2004 a lăsat provincia pentru Bucureşti şi s-a angajat la Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale”.

Cu toate că se numără printre cei mai premiaţi actori ai tinerei generaţii, Marius Manole vorbeşte cu modestie despre succesele pe care le-a avut până acum cu spectacolele jucate. Până la 30 de ani a dat viaţă la zeci de personaje, printre care şi „Puck” în „Visul unei nopţi de vară”, „Sharik”, „Sharikov” în „Inimă de câine”, „Soldatul” în „Povestea Soldatului”, „Romeo” în „Romeo şi Julieta”, „Paulie” în „Drept ca o linie”. Pentru ultimul dintre roluri a obţinut şi marele premiu la „Festivalul de Teatru IMAGINE 2002” şi a fost nominalizat, în 2003, la premiile UNITER. De asemenea, a jucat pe aceeaşi scenă cu actorii Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Tania Popa, Marius Bodochi, Monica Davidescu ş.a.

„După un spectacol, cea mai mare răsplată pentru mine este drumul de la teatru spre casă, când am capul gol de gânduri şi sufletul gol, dar în acelaşi timp plin. Şi merg şi simt cea mai mare mulţumire”, povesteşte actorul.

A cochetat şi cu filmul, dar consideră că teatrul rămâne marea sa dragoste. „Eu şi filmul ne urâm reciproc. Oricum, cred că fiecare om ajunge unde trebuie, iar lucrurile vin dacă le meriţi. Pentru mine teatrul înseamnă cel mai sincer lucru pe care l-am făcut. Consider că în teatru adevărul şi sinceritatea contează cel mai mult”, este de părere Marius Manole.
Profil

Născut: 4 octombrie 1978, Iaşi

Educaţie: în 2001 a absolvit Academia de Arte „George Enescu” Iaşi - Secţia Actorie

Experienţă: de opt ani este actor profesionist

Familie: necăsătorit
Întrebări şi răspunsuri:

Care credeţi că este principalul atu al unui tânăr actor?

Munca este principalul atu al unui actor. Trebuie să munceşti şi să fii dispus să renunţi la foarte multe lucruri.

Aveţi vreun rol preferat?

Nu. Am interpretat toate rolurile cu aceeaşi seriozitate şi am jucat tot ce mi s-a dat. Cred că de acum am să încep să fac o selecţie a rolurilor care mă interesează şi sper să fiu mai eficient.
Ce-i place

Actorului îi place să gătească pentru prieteni şi să doarmă. De asemenea,
îi place teatrul şi să călătorească.
Ce nu-i place

Marius Manole spune că nu-i place să fie minţit. Actorul nu suportă bârfele şi nici neseriozitatea. „Nu îmi place nici să fac excese, în special când vine vorba de ţigări sau alcool”, mai spune artistul.

Cătălina Cocoloş Luni 20 iul 2009 adevarul iasi

Intre marxism si fum de cadelnita

Povestea Sinucigaşului lui Nikolai Erdman este, pe scurt, povestea uneia dintre cele mai profunde şi mai indestructibile istorii de amor care au existat vreodată. Aceea dintre om şi el însuşi. E „cronica prescurtată”, vorba dramaturgului, dar nu a vremurilor din afara noastră, ci a celor din noi. Cronica unui „a fost odată” care trimite întotdeauna nu la lumi şi timpuri imemoriale, ci la prezentul care ne posedă, la nevoia noastră organică de A FI, de A EXISTA. Şi acum, şi în clipa următoare. E, în fond, nu un joc, ci, mai degrabă, o joacă de-a moartea. În care protagonistul nu e, însă, un copil, ci un om mare, care se lasă sedus pentru o clipă de plăcerea de a-şi savura de undeva, de sus, propria moarte, ca şi cum moartea n-ar fi nimic mai mult decât o călătorie… într-o străinătate din care să existe putinţă de întoarcere. Cu o inocenţă perversă, se lasă purtat de aripile unei întâmplări care începe să-l trăiască ea pe el, ducându-l către capătul lumii. Şi acolo se trezeşte faţă în faţă cu el însuşi. Ca omul lui Nietzsche care se uită în fundul prăpastiei şi vede cum prăpastia se uită la el.

sinucigasul-22Este evidentă preocuparea regizorului Felix Alexa - în cele mai recente spectacole, puse în scenă la diverse teatre - pentru omul aşezat faţă în faţă cu propria limitare, faţă în faţă cu propriile „sperări” şi disperări, cu propriile putinţe şi neputinţe. După „Moartea unui comis voiajor” de la Bulandra, „Jocul regilor” la Teatrul Evreiesc de Stat sau „Terorism”, la Teatrul din Constanţa, Felix Alexa montează acum la Sala Amfiteatru a Naţionalului din Bucureşti celebra piesă interzisă de Stalin, pe care au vrut s-o pună în scenă deopotrivă Meyerhold şi Stanislavski şi pentru care autorul ei, Nikolai Erdman, a fost deportat în Siberia trei ani.

Regizorul îşi plasează personajul/personajele într-un fel de ne-timp şi ne-spaţiu în care, dincolo de orice formă de dictatură politică, importantă rămâne „dictatura” vieţii. Nici o forţă nu rezistă în faţa dorinţei omului de a trăi, scria Kafka în finalul „Procesului”. Iar Erdman construieşte o poveste în care joaca de-a moartea se transformă încet într-un joc cu moartea. Pe scurt. Senia Podsekalnikov, rămas şomer, trăieşte de mai bine de un an din salariul soţiei. Dar nu lipsurile şi amărăciunea sapă încet, încet în el hăuri ce par de neumplut, ci gândurile pe care o lume întreagă le gândeşte în locul lui. În fond, dictatura cea mai cumplită este aceea exercitată de „mase” asupra gândurilor unui om. Care treptat se lasă gândit de gândurile lor, se lasă condus şi manipulat cu o inocenţă, din nou, aproape perversă. Fără să aibă cu adevărat intenţia să se sinucidă, de fapt fără să creadă cu adevărat că are un motiv real de sinucidere, Podsekalnikov se lasă prins într-un vârtej nebunesc care îl duce până… în sicriu, dar nu şi în mormânt. Aşa-zisa lui dorinţă de sinucidere este parazitată de o societate întreagă, în care exponenţi ai diverselor categorii sociale vor să-şi adjudece ca pe un trofeu moartea lui. Iar Podsekalnikov descoperă în ultimul moment că, în fond, nici moartea nu-i mai aparţine. Şi alege viaţa. Se ridică din sicriul în care tocmai îşi ascultase slujba de înmormântare şi îşi înfulecă pofticios coliva. Dar soarta se răzbună. Jocul îşi cere victima. Senia nu moare, dar gândul lui la sinucidere face o victimă. Un alt om se omoară: Podsekalnikov are dreptate. Viaţa nu merită trăită.

Felix Alexa plasează acţiunea într-un spaţiu simplu, delimitat de uşi aşezasinucigasul-41te una lângă alta, având câte un ceas montat pe fiecare dintre ele, creând impresia stranie că lumea începe cu adevărat dincolo. Că timpul începe dincolo. Deşi, atunci când uşile se deschid, în spatele lor se întrezăreşte doar oglindă… Lumea se reflectă şi se afundă în ea însăşi.

Şi povestea începe într-o noapte. În care umorul şi tristeţea stau la taifas pe-o margine de pat, aşezate comod lângă doi oameni între care comunicarea a murit. Senia şi Maşa. Distribuindu-i pe Dan Puric şi Ileana Olteanu în cele două roluri, Felix Alexa mizează pe un amestec de dragoste - ură, de amărăciune - afecţiune - plictiseală - disperare, de tandreţe şi duioşie amară, pixelând puternic fiecare scenă şi fiecare imagine pe care o creează. Grija atentă cu care regizorul desenează gestul-detaliu - atât de rară pe scenele româneşti - este cu siguranţă unul dintre atuurile montării de la Naţionalul bucureştean, unde fiecare scenă este construită ca o poveste în sine, conţinându-le pe toate celelalte.

Tensiunile se acumulează treptat, lipsa de comunicare sau, mai bine zis, ne-înţelegerea atrage după sine o lume întreagă de prăpăstii şi mai adânci. Iar Senia se lasă prins fără putinţă de scăpare în vârtejul lor. Şi disperarea lui, şi neputinţa lui şi de a trăi, şi de a muri, cruzimea lumii întregi sunt surprinse firesc şi dureros în scena „petrecerii” dinaintea sinuciderii comandate. Aşezaţi unul lângă altul, în faţa uşilor care dau spre nicăieri, având deasupra ceasul care ticăie indicând drumul spre moarte, Oamenii - intelectuali, preoţi, artişti, buni sau răi - cu toţii îl trimit în lumea de dincolo, invitându-l obsedant şi chinuitor să bea. Să bea ca să-şi uite gândurile, să bea ca să nu mai existe, să bea până la disperare. Dar ceea ce reuşeşte Felix Alexa să surprindă în primul rând este disperarea cu care oamenii vor să-şi trăiască dramele prin ceilalţi. O pată de culoare pe fondul dureros alb-negru al scenei este momentul de patos puternic dramatic, bine susţinut de Silviu Biriş. Care trezeşte toate gheţurile Siberiei şi toate tristeţile dostoievskiene ale Rusiei. Ce se pierd fără putinţă de salvare în „ordinea” marxistă care începe să se aşeze peste toate, atât de subtil surprinsă cu umor şi încrâncenare amară de Marius Manole, băiatul care învaţă să privească femeia „din punct de vedere marxist”… Aici se petrece drama întreagă. Între marxism şi fum de cădelniţă, omul îşi pierde sensul.

Şi dacă spectacolul întreg ar trebui redus la o singură scenă, la un singur gest, acela ar fi gestul copilului surdo-mut (Nikita Dembinski) care-i face semn lui Senia să nu ducă pistolul la tâmplă, să trăiască… Tot sensul vieţii e cuprins în semnul lui şi în pofta cu care „sinucigaşul” îşi mănâncă apoi propria colivă, spunând printre înghiţituri că tot ce vrea e să trăiască.

Şi dacă regia n-ar fi insistat atât de mult asupra slujbei de înmormântare a sinucigaşului care se închide de viu în sicriul de sticlă, după ce semnează de primire pentru coroanele de flori pentru propria moarte neîntâmplată, şi dacă n-ar fi pe scenă atâta fum de cădelniţă şi atâta „Veşnica pomenire!” poate că simplitatea şi subtilitatea montării n-ar avea de pătimit. Şi dacă…

Postat de Monica Andronescu in 30 July 2009
Postat de Monica Andronescu in 30 July 2009

Marius Manole-Mă dor lucrurile care se scriu şi mi se par nejuste

1. Mă dor lucrurile care se scriu şi mi se par nejuste. Aud de la foarte mulţi actori că nu mai citesc cronici pentru că sunt parţiale… Şi mă doare asta. Eu cred că rolul criticului bine intenţionat şi care-şi face meseria este nu să critice sau să laude, ci să atragă atenţia asupra unor lucruri care sunt corectabile. Pentru că eu când citesc stau şi mă gândesc 10 secunde dacă omul ăla are dreptate, poate sunt de acord, poate nu. Mi se pare că avem o critică de verdicte şi asta nu ajută să se meargă mai departe. Toată lumea s-a erijat într-un mic Dumnezeu, iar lumea teatrului e foarte bulversată…

Criticii ar trebui să se adune şi să rezolve problema teatrului românesc în momentul ăsta, pentru că nu ştiu dacă-şi mai dau seama, dar au un rol foarte important şi ar trebui să ţină coloana vertebrală şi dacă vertebrele sunt în diferite părţi înseamnă că teatrul ăsta e puţin handicapat. Văd, să zicem, patru cronici care mă laudă şi patru care mă fac varză. Eu ce fac? Ce cred? Sunt prea multe păreri foarte diferite, la polul opus. Ar trebui să existe acelaşi sistem de valori, nu? Ar trebui omogenizată povestea asta. Actorii nu mai vor să citească cronici. Citesc două proaste, două bune şi cu ce s-au ales? Scriu mulţi oameni care se dau drept “critici”, care scriu aşa aiurea… nu au nici o competenţă. Asta înseamnă că orice spectator poate să scrie despre mine, nu mi se mai pare în regulă.

Ar trebui să se adune, să fie o tagmă, să spună ăştia suntem, să aibă o facultate de profil. Eu, dacă n-am facultate de teatru, nu mă primeşte nici un teatru să joc. De partea cealaltă de ce ar fi invers?

2. Plusuri nu ştiu. Habar n-am. Nu-mi dau seama care ar fi. Jur că nu ştiu. Nimic bun. Dacă toţi criticii s-ar uni ar putea schimba ceva. Poate că s-ar putea da o direcţie…

3. Că suntem angajaţi în instituţii în care sunt angajaţi actori mulţi, au un contract şi fie că joacă, fie că nu joacă, stau liniştiţi. Instituţionalizarea. Şi renunţarea la experiment. Toată lumea tinde spre rezultat. Nimeni nu se gândeşte să descopere ceva, profunzimea unui text, ceva de genul: să luăm noi un text şi să găsim ceva în el. Noi nu mai avem asta. Vrem să spargem piaţa cu un spectacol, să obţinem laudatio.

4. Cred că e nevoie de mai multe reviste şi de teatru, şi de cultură. Să fie justă şi nepărtinitoare, să dea o direcţie şi să fie bine informată. Sunt actori buni care nu sunt promovaţi. Sunt actori mulţi în ţară care nu sunt promovaţi. Aş face ca în fiecare număr să existe un portret/interviu al actorilor din ţară. Acolo sunt oameni care muncesc serios. Sunt actori buni acolo şi e păcat să nu se scrie. Ar trebui luat şi prezentat câte un actor din fiecare teatru din ţară.

Repet, să fie bine informată. Să ştiu cine a montat şi unde. Eu pe timpuri cumpăram “Teatrul azi” şi vedeam ce se întâmpla în teatru. Aş vrea să găsesc poze din repetiţii, să fie activă. Atitudinea noastră este ceva de genul: “noi suntem în centru, nu ne interesează de ei…” Şi nu e deloc aşa.

Cui i-a pasat vreodata?

Casandra Lungu

Yuriy Kordonskiy a decis sa continue seria montarilor pe scenele bucurestene. Ultima premiera - Inima de caine, la Sala Amfiteatru a TNB. Un felinar parca pribeag si acorduri de opera. Intr-o seara crunta, cand iarna sovietica ii vana pe cei slabi si neajutorati, cainele Sharik (Marius Manole) se intalneste cu profesorul Preobrajenski, somitatea medicala rusa. Pana atunci, Sharik era un caine liber: sa hoinareasca pe strazile Moscovei, sa fure un carnacior polonez, sau liber sa fie prada celor nemilosi.

Brusc, animalul ajunge in casa profesorului si va servi drept cobai pentru ultimul experiment al acestuia: incercarea de a transplanta hipofiza umana la animale, in vederea obtinerii tineretii eterne. Nauc, Sharik nu intelege ce i s-a intamplat. Dar in confortul apartamentului de 7 camere, e gata sa renunte. In fond, ce e libertatea? Abur, fictiune, mofturi democratice.

Totul pare pierdut. Pe masa de operatie, Sharik isi traieste ultimele clipe. De-abia acum e ingrozit de ce i se poate intampla si intelege ca s-a uneltit impotriva lui. Totusi, ii ramane o certitudine - sufletul unui caine rezista. Si a rezistat.

Tipograf Tipografovici Sharikov e responsabil de prinderea pisicilor in Moscova. E un betiv notoriu, un mitocan si un neispravit. Se revolta impotriva burgheziei, il citeste pe Engels si isi permite sa il infrunte pe Preobrajenski. Se inscrie in regístrele statului si pretinde sa nu fie tratat cu domnule, ci cu apelativul tovaras. Asadar, un demn exponent al regimului. Licarirea din ochii lui Sharik, inocenta privirii si naivitatea actiunilor lui s-au disipat. Tipograf Tipografovici este rece si sterp. Dar vrea sa mearga la Circ pentru ca ii plac elefantii si atmosfera. Mananca de pe jos si fugareste pisici. Sufletul unui caine nu moare niciodata.

Preobrajinski, constrans de Comitetul de bloc si de propria constiinta, isi recunoaste greseala si e dispus sa o indrepte. Caci, dupa cum singur spune, inima de om e cea mai josnica dintre toate care exista. Tipograf Tipografovici redevine Sharik. Celeste, Aida! Sunt cuvintele care l-au animat si il anima in continuare pe Sharik. Cuvintele care il ajuta sa nu moara cand burghezii arunca cu apa fierbinte si cand vantul aduce cu el pericole. La urma urmei, insa, cui ii pasa?
Cat suflet in interpretarea lui Marius Manole, care trece prin n registre, de la adorabil la infam, de la inocent la abject, de la caine prigonit de oameni la functionar care isi ia revansa prigonind la randul lui un suflet inocent de fata. Fireste ca Victor Rebengiuc e echilibrul perfect intre aristocratul niciodata subjugat si omul care, provizoriu, trebuie sa accepte concesiile pentru a merge mai departe, Mircea Rusu e serios si ferm in rolul asistentului, iar Tania Popa te cucereste cu izbucnirile ei.

Dar in toate e mereu un primus inter pares. Aici e Marius Manole, care detine puterea de a reda cu minutiozitate atatea emotii si nuante ale unui suflet de caine.
Mutatis mutandis, intregul spectacol expune drama comunismului si tot uratul pe care l-a semanat in jurul sau. Un puternic moment vizual al piesei este derularea steagului rosu comunist pe fondul unui discurs patriotic al lui Sharikov. Textul lui Bulgakov are frumusetea de a spune direct putine lucruri si de a nu da sentinte. Te lasa sa descoperi prin indarjirea lui Sharikov inutilitatea partidului si nostalgia unei vieti anterioare, in libertate, lipsite de griji si ingradiri.

Marius Manole e inima spectacolului de la inceput si pana la sfarsit. La un moment dat, vazandu-se reflectat intr-o vitrina, Sarik exclama “Vai, dar ce superb sunt!”. Da, Marius este superb, iar banala istorisire a unei vieti de caine se proiecteaza ca o tragedia a vietii in sine, timp de aproape trei ore, tocmai in adancul sufletului fiecarui spectator.