Marius Manole: “Cum ai putea escalada perfecţiunea, măi mamă, măi?”

Citeam la un moment dat despre una din cele mai interesante forme de proză, scrise vreodată de un rus, pusă în scenă de alt rus, şi jucată de un foarte tânăr actor roman. Cu toate acestea, pe Marius Manole l-am descoperit cât încă urca la câteva reprezentaţii ale Visului lui Shakespeare. Pe atunci şi eu eram doar o studentă în primul an de facultate şi nu aveam prea multe pretenţii de la un tânăr. Veneam doar pentru a-i vedea pe acei ‘monstri’, pe care mama s-ar fi bucurat să îi vadă, de asemenea, în tinereţe.
Însă eu l-am descoperit pe acest micuţ moldovean, scoborât din târgul Copoului şi adunat din frânturi de respect provincial. Ce puteam spune decât ‘uite-l pe unul de-al meu’?
... şi cum totul se întâmplă cu motiv, la aproape 5 ani după ce l-am văzut prima dată pe scenă, mi-a fost dat să îl cunosc – persiflând şi / sau stigmatizând metafizicul (ştie el de ce am spus asta).

TOATA VIAŢA MEA A FOST UN CUMUL DE ÎNTÂMPLĂRI FERICITE
Eu nu cred în coincidenţe. Avem senzaţia că ne facem norocul singuri, însă eu cred că noi, de fapt, urmăm o cale. Lucrurile au un mod de a se petrece, în aşa fel încât doar să ne creeze senzaţia că viitorul depinde de noi.

CÂT DE NOCIVĂ ESTE DEPENDENŢA TEATRULUI DE ACTOR ŞI A ACTORULUI DE TEATRU?
Eu nu cred în sacrificul major pe care îl cere teatrul, dar cred că mi-ar putea aduce salvarea în numeroase situaţii. Cred că aş putea simţi plăcerea nebună sau nevoia nebună să joc, tocmai pentru a mă dezice de ce se întâmplă în jurul meu.
Teatrul îţi ia foarte multe lucruri; cere tot de la tine. Şi, într-un fel, te apuci din inconştienţă. Devii dependent, însă în sensul frumos. E ca un microb, atât pentru cei care îl practică, cât şi pentru spectatori. Sunt oameni care vin o singură dată la teatru şi îşi dau seama că trebuie să mai vină, măcar o perioadă.

ÎN CULISE EXISTĂ... CEVA MAGIC: DIFERENŢA ÎNTRE PARADISIAC ŞI LUCIFERIC
E o lume poate chiar mai frumoasă decât cea de pe scenă. Transformarea actorului în acele câteva clipe înainte de a intra pe scenă e fascinantă şi, părerea mea, mai importantă decât ceea ce se vede efectiv din sală.
Lumea vine la teatru, pentru că este atrasă de un mister pe care nu îl poate elucida, chiar dacă îşi doreşte.
[Spectatorii sunt forţaţi, practic, să asceadă la cunoaşterea luciferică. De aici rezultă şi dependenţa. De aici şi revenirea în altă seară; vindecarea prin teatru. Terapia continuă, iar omului îi este dată o măsură suficientă de medicament pentru a mai trăi încă o zi în lumea cotidiană]

MARIUS – SPECTATORUL PRIVILEGIAT
Lumea din culise este mult mai intensă. Actorii sunt ca nişte copii mici, care se joacă în permanenţă. Oricât de tânăr sau în vârstă ar fi un actor, tot are vanităţi, tot are orgolii. Şi acum mă fascinează unii actori înainte de a intra în scenă. Mă uit din afară şi observ acel pas decisiv, când actorul se metamorfozează. E ceva extraordinar de frumos! Pulsul creşte, atenţia se ascute, memoria se întăreşte.

MARIUS – ‘ŢIGARA DE DUPĂ’
Sunt unii spectatori care fac din mine viciul lor şi nu sunt încântat de asta. Ei nu înţeleg diferenţa dintre mine şi personaj... şi nici pe aceea dintre mine şi ei.
[Natura umană tânjeşte după cunoaştere; nu înţelege misterul şi se consideră deasupra lui. Cu o demenţă de neînţeles pentru actor, spectatorul revine şi se consideră atipic, diferit de ceilalţi 300 care îl aplaudă la sfârşit de piesă; astfel, oamenii înşişi se singularizează, într-un moment în care ar trebui să îşi caute apartenenţa la un grup. Ei vin la teatru tocmai pentru a interacţiona cu pasiuni şi dureri similare lor. De ce îşi propun să fie unici tocmai când ar trebui să nu fie singuri? De ce caută pe singurul om pe care nu ar trebui să îl abordeze – Actorul?].
Nici nu îi interesează spectacolul, vin şi revin doar pentru tine.
[dispare teatrul, se insatalează psihoza].
Sunt oameni singuri şi se identifică cu misterul şi poezia personajelor pe care le joc. O parte din mine poate e aşa, căci altfel nu aş putea să fiu actor, dar este o mare diferenţă. Eu îi ajut doar pe scenă, nu şi în afara ei.

TOATĂ LUMEA ARE TALENT LA TEATRU
...însă nu toţi îşi doresc să se formeze în această meserie. Există oameni dăruiţi şi oameni mai puţin dăruiţi; toată lumea are talent la teatru.

ARTA ESTE SUBIECTIVĂ
Uneori se întâlnesc energii total diferite, de aceea unii spectatori mă plac, iar alţii pot spune că mă urăsc; fără motive, în ambele cazuri. Se crează psihoze ce recidivează ori din invidie, ori din funcţionarea pe aceeaşi lungime de undă, ori, pur şi simplu, din nimic.

VICTORIILE SUNT PRELUDIUL ÎNFRÂNGERII
De fiecare dată când intru în scenă, mă simt de parcă urc pentru prima dată. La “Privighetoarea şi trandafirul” intru într-o panică incredibilă.
[Emoţiile actorului funcţioneză pe aceleaşi unde cu emoţiile spectatorului. Pe cât e el de emoţionat, pe atât se transmite sentimentul de partea cealaltă. Noi, spectatorii, avem un rol important – nu acela de a aplauda, ci acela de a-i închide lui camera; suntem al patrulea perete negru. În funcţie de noi, el poate sensibiliza, se poate transforma, poate muri şi învia].
În momentul în care îmi iese bine un rol la premieră, eu sunt trist. Lumea nu înţelege, însă eu cred că atunci când ajungi la un succes, inevitabil urmează căderea. Nu poţi fi la înălţime toată viaţa, deşi toţi ne dorim asta...

MARIUS – CE COPIL, MĂI MAMĂ, MĂI!
Mie nu mi-e frică de îmbătrânire; din punctul meu de vedere, într-un fel, deşi pare ridicol, eu abia aştept să se termine toată povestea; pentru mine este suficientă viaţa asta, nu vreau să mă întind la infinit. Eu nu îmi văd moartea ca şi când ar veni ca o catastrofă.
[Este singurul actor pentru care mi-e teamă de îmbătrânire. În general, văd trecerea timpului pentru un artist nu ca pe un bagaj de experienţă, ci ca pe o doză de expresivitate sporită. El, însă, aduce expresivitatea acum, în acest moment al vieţii sale. Unde ar putea fi peste 20 de ani? într-un rol de om mare? Nu i se potriveşte sau nu cred că i s-ar putea potrivi... atunci, propriile sale nebunii s-ar putea instala].
Nu ştiu în ce mă văd jucând peste 20 de ani, dar mi-aş dori să ajung acolo unde să învăţ arta cuvântului mai bine. Mă uit la actori ca Mariana Mihuţ, Dorina Chiriac, Victor Rebengiuc, Rodica Mandache – spun un cuvânt şi duc o lume întreagă! Mi-aş dori să fac un spectacol de 2 ore şi să nu mă mişc; să emoţionez fără să fac nicio acţiune parazitară... doar să stau şi să vorbesc.

NOI DEVENIM MAI BUNI PRIN SIMŢUL OBSERVAŢIEI
Cu cât eşti mai atent în lume şi vezi ce se întâmplă în jurul tău, cu atât devii mai bun ca actor. Noi, actorii, lucrăm prin analogie – facem analogii din viaţa noastră şi experienţele noastre pentru a ne construi personajele. Eu mă perfecţionez fiind foarte atent în jurul meu. Perfecţiunea oricum nu poate fi atinsă, dar scopul nostru este acela de a tot încerca, în fiecare zi mai mult. Mai binele este duşmanul binelui; iar fiecare zi este o luptă între cele două paradigme. Nu este vorba să dai în paranoia, însă este important să te motivezi, în aşa fel încât să-ţi conştientizezi potenţialul şi să acţionezi în consecinţă.

...ŞI MI-A CITIT DIN JURNALUL OANEI PELLEA
Scena e formată din trei pereţi, însă există şi al patrulea, imaginar, care închide camera; atunci eu sunt singur în lumea mea, nu sunt cu spectatorii. Pot face ce vreau. Pot fi cine vreau.
[Şi nimeni nu îl vede! – câtă libertate]

CU IAŞIUL – DACĂ AM COLABORĂRI CU TIMIŞOARA, DE CE NU ŞI CU IAŞI?
M-aş duce să joc la Iaşi, dar cred că aş avea emoţii foarte mari. M-aş simţi ca şi când lumea ar vrea să îi demonstrez ceva, ca atunci când eşti copil şi cei mari îţi spun să zici o poezie, iar tu te închistezi şi zici că nu vrei, tocmai pentru că ţi pretinde aceasta.

MANOLE, TIMPUL TRECE, DAR ANA NU MAI VINE...
[Ce poate însemna boemia când eşti tânăr şi ştii ce vrei să faci? – exact lupta pentru a-ţi atinge idealurile. Însă ce înseamnă sacrificiul atunci când nu îl conştientizezi? Şi abia după ce reuşeşti tot ceea ce îţi propui, realizezi că de fapt tot ce ai vrut era să lupţi. Acum?]
Prietenii s-au selectat, trenurile s-au rărit, spectacolele s-au înmulţit... şi nu mai ştii pe unde eşti. Dar... e firesc să se întâmple aşa. Asta e evoluţia. Însă îmi pare rău că nu mai e cum era. Eu trăiesc mai mult în trecut, în perioada în care ştiam ce voiam şi ce trebuia să fac pentru a ajunge acolo, când toată energia mea era canalizată spre meserie. Acum nici nu pot privi viitorul. Nu vreau să fiu om mare.

...ŞI IMPRESIILE MELE ÎNAINTE DE A-MI SPUNE CĂ IAR SE LASĂ DE FUMAT:
«Gândul Actorului e doar la teatru. Cât este teatrul de egoist? Însă cât de profundă îi poate fi inconştienţa că nu este înţeles?»

«Mi-e greu a-l numi un actor bun doar pentru că joacă atât de bine un rol. Actorii buni continuă să iasă la rampă, evlavios, formaţi cu mentalitatea sacrificiului pentru artă. Marius Manole este în sine altceva; aduce ceva inexistent până la el în teatrul românesc. Încă mă decid ce este acest anumit ‘ceva’, însă, până la lămurire, îmi caut scuzele pentru a mai vedea cel puţin încă o reprezentaţie din toate spectacolele sale.»

«Îl prefer în postura actorului brevetator de tehnică, a acelui ‘je ne sais quoi, dar trebuie să îl mai văd’. El trebuie să rămână o noutate şi un superlativ al abilităţilor pe care le posedă, altfel va înceta să mai existe. Eu îl prefer... în postura actorului care există şi moare până la următoarea urcare pe scenă.»

«E greu a spune că a disecat anatomia unui câine, pentru a-şi construi personajul. E greu... şi ar fi o minciună. Marius Manole construieşte, de la prima celulă până la materia cenuşie, un personaj de referinţă pentru Iadul maidanez. Îl ajuta mult tipologia fantastică a lui Bulgakov; îl ajută regia quasi-matematică a lui Kordonskiy; însă, mai presus de orice, îl ajută corpul rupt parcă din coasta lui Billy Elliot.»

«Artistul e un cumul de momente, fiecare cu altă valoare. Actorul (cu tot cu bagajul de personaje) crede că va muri odată cu stingerea sa din viaţă. Nu ştiu dacă este trist, pe cât real, faptul că acum căutăm să îl sanctificăm, iar peste ani de zile nu vom şti dacă vom mai avea nevoie de el.
De ce fiecare clipă îşi are propria valoare? de ce nu putem să apreciem un tot per ansamblu şi ne chinuim să deducem doar ce ni se oferă acum? Chiar nu putem să le facem viaţa împlinită? să le aducem fericirea? Pentru că doar noi, cei care vin la teatru, putem să îi înălţăm sau coborâm; de noi depind spiritul şi gradul lor de degradare. Ei depind de noi, iar salvarea noastră... de ei!»


meritul acestui interviu deosebit ii apartine dnei. Veronica Placintescu

sursa:www.roliteratura.ro