Este un joc vechi, un joc de societate, o formă simplă şi puţin dură de a te face să spui adevărul… Dacă teatrul este adevăr şi dacă cei care sunt prinşi în lumea lui ne acceptă, noi îi provocăm să răspundă şi le aşezăm în faţă… „Chestionarul lui Proust”. Astăzi, actorul şi regizorul Marius Manole…
* marius-manole-in-rolul-victimei
*1. Principala mea trăsătură
Sunt agitat încontinuu. Nu pot să stau.
*2. Calitatea pe care ai vrea să o descoperi la un bărbat.
Umorul
* 3. Calitatea pe care ai vrea să o descoperi la o femeie
Umorul
* 4. Ce preţuiesc cel mai mult la prietenii mei
Că mă lasă independent. Că nu sunt posesivi.
* 5. Principalul meu defect
Că amân lucrurile.
* 6. Ocupaţia mea preferată
Teatrul
* 7. Fericirea, aşa cum o visez
La malul mării sau în vârf de munte.
* 8. Care ar fi cea mai mare nefericire
Să nu mai fie părinţii mei
* 9. Locul unde aş vrea să trăiesc
New York
* 10. Prozatorii mei preferaţi
Balzac, Proust
* 11. Poeţii mei preferaţi
Jacques Prevert, Edgar Allan Poe, Eminescu
* marius-manole-visul-unei-nopti-de-vara12. Eroii mei preferaţi din literatură şi viaţa reală
N-am. Tot timpul m-am ferit să am un erou preferat
*13. Eroinele mele preferate din literatură şi din viaţa reală
Asemenea.
* 14. Compozitorii mei preferaţi
Mozart, Bach
*15. Pictorii mei preferaţi
Van Gogh
* 16. Ce urăsc cel mai mult
Răutatea gratuită şi invidia
* 17. Darul pe care aş vrea să-l am
Liniştea
* 18. Cum aş vrea să mor
N-aş vrea să mor… Împăcat.
*19. Greşelile care-ţi inspiră cea mai mare indulgenţă
Inconştienţa
* 20. Deviza mea
Am descoperit-o acum… Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima zi din viaţa ta.
*21. Starea mea de spirit actuală
Incertă. Nu sunt nicicum. Nu sunt nici liniştit, nici în căutare, sunt agitat, curios, obosit, odihnit. Sunt în toate felurile astea.
Postat de Yorick in 25 January 2010,nr11
miercuri, 27 ianuarie 2010
Marius Manole: Pentru mine teatrul e „tinereţe fără bătrâneţe”
Numărul 11 al revistei Yorick, se remarcă printr-un interviu excelent cu actorul Marius Manole, semnat de jurnalista & cronicarul teatral Monica Andronescu.
M-am întâlnit cu Marius Manole într-o seară, la teatru, după o zi de repetiţii şi înainte de spectacolul „Sinucigaşul”. Cum e Marius Manole? E puţin fragil, puţin duios, puţin revoltat, puţin romantic, puţin trist, puţin ironic… Fumează, vorbeşte cu tine, urcă pe scenă, joacă, trăieşte, totul cu o pasiune şi o forţă molipsitoare. Nu ştiu ce să vă spun despre Marius Manole. Doar să mergeţi să-l vedeţi la teatru… Sau ştiu. E un actor pentru care, dacă n-ar fi existat, teatrul ar fi trebuit inventat. (M.A.)
De ce te-ai apucat de teatru?
Din clasa întâi am făcut teatru.
Întâmplător am ajuns la clubul copiilor din Iaşi. Taică-meu luase un aparat de fotografiat şi m-am dus la cercul de foto. Doar că eram mulţi copii, vreo 50, şi existau doi profesori, unul de foto şi unul de teatru. Nu ne-au mai întrebat unde vrem, ne-au împărţit în două… Şi eu am nimerit în grupa de la teatru. Cum eram un copil foarte timid pe timpul acela, n-am avut curaj să zic că eu nu vreau la teatru. Şi am rămas acolo. Aşa a început toată povestea.
Care e prima ta amintire legată de teatru?
Acolo e. Când m-am urcat pe scenă şi a trebuit să cânt un cântec. Ne-au urcat pe scenă pe rând, era o sală plină cu vreo 30 de copii. Eu am cântat „Trei culori cunosc pe lume”. Atâta cântec ştiam eu şi atâtea culori… Mi-amintesc că am avut foarte mari emoţii. A fost prima dată când am avut emoţii pe o scenă de teatru: scena de la Clubul Copiilor din Iaşi.
Cum arăta Iaşiul în copilăria ta?
Ţin minte că era un oraş foarte verde, cu mulţi copii. Cu Palatul Culturii, cu Copoul, cu Teatrul Naţional pe lângă care ne jucam, cu Teatrul de Vară care nu mai există, cu dealul de lângă Teatrul Copiilor care nu mai există nici el, cu Orăşelul Copiilor care nu mai există, cu patinoarul care nu mai există, cu Sala Sporturilor care există, dar nu se mai face nimic în ea. Cu celebrul Bahlui, care străbate oraşul, cu gara din Iaşi, un loc care mă fascina… Cu parcul de lângă bloc care nu mai există nici el, unde mi-am spart capul de trei ori în scrânciob…
Care e prima dezamăgire legată de teatru?
N-am avut un eveniment care să mă marcheze foarte puternic negativ. Dezamăgirea mea mare e acum, în momentul ăsta. Pentru că în teatru lucrurile nu mai funcţionează nicicum, a devenit ceva foarte mercantil. Nu mai are poezie, nu mai are farmec, mister. E o chestie aşa… toată lumea aleargă după bani, toată lumea vine la repetiţii în fugă… parcă nu mai e bucuria aia de la repetiţii, să te întâlneşti, să repeţi, să descoperi, să cauţi. Toată lumea e disperată după bani şi e şi normal să fie aşa. Pentru că actorii au salarii foarte mici şi trebuie să trăiască. Cât să faci artă din dragoste? Nu prea poţi foarte mult timp, pentru că dacă ai un copil acasă nu mai faci deloc. Când trebuie să împrumuţi cinci sute de mii ca să-i cumperi copilului cadou de Crăciun nu cred că mai e interesant teatrul… Perioada asta în teatru, în România de azi, pentru mine e o foarte mare dezamăgire.
Ai făcut compromisuri?
Am făcut unul la Sibiu, care mi-a fost fatal. Compromis în sensul că jucam în ceva care nu-mi plăcea. Pentru bani, ăsta a fost singurul mare compromis pe care l-am făcut.
Şi eşti dispus să faci compromisuri?
Nu. De-asta şi fac foarte mult teatru, pentru că am nevoie să trăiesc. Accept foarte multe propuneri în teatru ca să nu trebuiască să mă duc la televiziune sau să fac şuşe prin ţară. Dar eu nu-i condamn pe oamenii care fac asta. A se înţelege foarte bine. Doar că mie mi-e foarte frică. Eu sunt aşa un fel de om că dacă mă arunc într-o chestie… sunt foarte empatic cu lucrurile care mi se întâmplă mie. Dacă sunt lucruri bune, eu rămân la un nivel bun, dacă nu, nu… N-am discernământul ăla să zic „Aici fac o şuşă şi după aia mă duc şi joc în Cehov”. Nu! Eu aş rămâne la nivelul ăla de prostie în care m-aş băga. De-aia nu vreau să mă duc.
Ce te deranjează cel mai tare la lumea noastră teatrală?
Că oamenii nu sunt uniţi deloc şi că toată lumea aşteaptă să greşească celălalt. Eu nu văd un centru, un nucleu de oameni, care să spună „Dom’le, hai să tragem teatrul după noi înainte.” Din contră. Fiecare regizor îşi doreşte ca celălalt regizor să greşească, actorii la fel, criticii vin la teatru nu ca să le placă spectacolul, ci ca să aibă ce critica, toată lumea dă verdicte. Nu simt că tragem toţi la aceeaşi căruţă.
A fost vreun moment când ai vrut să te laşi de actorie?
Da. Atunci când am venit de la Brăila în Bucureşti şi nu înţelegeam cum funcţionează lucrurile aici, nu înţelegeam de ce trebuie să alergi tot timpul de la un teatru la altul, nu înţelegeam multe lucruri. A fost un moment de un an de zile cât am avut îndoieli şi am crezut că n-o să pot să fac teatru. Iar dacă o să mai fac, o să mă întorc la Brăila.
Povesteşte-mi de un rol care mai mult decât altele ţi-a fost o experienţă.
Am avut roluri diferite la etape diferite. Primul rol, cel cu care mi-am început cariera profesionistă şi care a fost extrem de dificil, în regia lui Radu Apostol, la Brăila. Jucam un băiat bolnav de SIDA. O poveste foarte frumoasă. Dar foarte greu rol. Tocmai ieşisem din facultate, nu eram deloc pregătit pentru aşa o încercare şi a trebuit să mă maturizez foarte repede. Uite, atunci am avut un moment în care m-am dus în camera regizorului şi am lăsat un bileţel în care i-am scris că plec la Iaşi pentru că nu sunt pregătit pentru aşa ceva. Eram disperat că eram la jumătatea repetiţiilor şi nu ieşea nimic. Am lăsat biletul şi-am plecat dimineaţa, la ora 6.00, cu primul tren, spre Iaşi. Aveam legătură la Făurei… Asta n-am povestit niciodată. M-am oprit la Făurei. Acolo aveam legătură spre Iaşi. Brăila-Făurei-Iaşi. În gară, aveam juma de oră să iau următorul tren. M-am dus să-mi iau o cafea şi am stat în gara din Făurei în bar. Am băut cafeaua aia, am văzut cum vine trenul de Iaşi, cum pleacă trenul de Iaşi şi n-am putut să mă urc în el. M-am gândit că dacă renunţ probabil cam asta e. Şi mi-am zis că n-am voie să renunţ acum, că trebuie să mă întorc şi să continui. Aşa că, la ora 8.00, eram din nou în Brăila, cu următorul tren Făurei-Brăila. Eram înapoi la teatru, înapoi în camera regizorului. Am luat biletul, l-am rupt şi m-am dus la repetiţii, dimineaţă, la ora 10.00… Ăla a fost un rol foarte important. Şi care m-a adus în Bucureşti. Regizorul Felix Alexa acolo m-a văzut şi m-a chemat în rolul Puck. Apoi, iarăşi, un rol important a fost Puck, la Naţional, pentru că era primea mea experienţă cu Bucureştiul, prima mea experienţă cu actorii Teatrului Naţional. După care a fost rolul din „Inimă de câine”, unde am avut de jucat un câine şi a fost foarte greu pentru că nimeni nu ştia cum se joacă un câine. Iar acum cred că iar am o încercare foarte grea cu Lopahin din „Livada de vişini”. Nici nu ştiu ce să spun despre asta pentru că deocamdată mi se pare ceva de domeniul fantasticului. Pentru că ştiu că oamenii au imaginea lui George Constantin, a unor actori care au jucat înainte, şi nu se pot desprinde de ea. Iar ca să dai o imagine la o parte trebuie să pui în loc ceva foarte puternic. Şi eu nu ştiu dacă eu, la 31 de ani, pot să pun în loc ceva atât de puternic…
E ceva ce simţi că n-ai putea să faci pe scenă?
În momentul ăsta simt că nu sunt pregătit pentru Lopahin, mi-e foarte frică. Pot să joc mai multe tipuri de personaj, dar ăsta e un tip care simt că încă nu-mi aparţine, încă nu e în mine, încă nu l-am găsit. Poate că o să-l găsesc cu ocazia asta. Dar nu ştiu….
În rest, dacă e justificat, nu refuz nimic pe scenă. Dacă e justificat, necesar şi slujeşte unei idei. Dacă simt că într-adevăr nu e numai formă şi există un fond foarte puternic, poate să fie orice.
Te consideri un actor de succes? Sau ce înseamnă să ai succes în teatru?
Nu ştiu ce înseamnă să ai succes în teatru şi nici nu pot să mă consider un actor de succes. Atât de frică ţi-e de fiecare rol… Dacă te-ai considera un actor de succes ce-ar însemna? Că tu eşti un actor bun. Şi că următorul rol îţi va ieşi, de vreme ce tu eşti un actor bun. Or, am avut şi eu destule rateuri în actorie şi fricile mele, cu cât înaintez în vârstă, sunt din ce în ce mai mari şi întrebările din ce în ce mai multe şi răspunsurile din ce în ce mai puţine. Şi temerile sunt mai mari, şi riscurile sunt mai mari, şi aşteptările publicului sunt mai mari, dezamăgirile sunt mai mari… Nu mai departe acum am primit o cronică a lui Dan Boicea, care a scris că eu sunt marea dezamăgire a spectacolului „Sinucigaşul”…
Ce înseamnă rateu pentru tine? Să primeşti o cronică proastă?
Nu. Înseamnă atunci când eu nu mă simt bine în rol. Eu nu sunt deloc împotriva criticilor negative. Mă şi distrează. Ce să-mi ia? Capul? Gâtul? Banii din bancă? Ce? Cred că şi asta, că ne luăm foarte tare în serios, dăunează teatrului românesc. E comic. Ne amuzăm, ne jucăm, noi ne jucăm şi de-a teatrul, şi de-a viaţa şi de-a tot. Care e marele pariu? Marele pariu e să trăieşti frumos şi să fii fericit, dacă poţi. În rest… Nu suntem toţi la fel? Până la urmă nu tot la „Bellu” ajungem? Mă rog, care prinde la „Bellu”… (râde). La „Eternitatea” în Iaşi, poftim…
Ce s-a schimbat în teatru de când ai început tu să faci teatru?
Atmosfera. S-au schimbat multe. Din cauza lumii în care trăim. Asta e lumea în care trăim. Cum e dezastru, haos în România, aşa e şi teatrul, în haos. Nu e teatrul oglinda societăţii?
Mai e?
Păi mai e. Cum e acum România, aşa e şi teatrul. Prost adică…
Care e cea mai frumoasă lecţie de actorie pe care ai primit-o vreodată?
Am primit foarte multe. Enorm de multe. Cu meseria asta înveţi până când ai 80 de ani. Nu se termină niciodată. Asta e greu la actorie. Economia ai terminat-o, ai învăţat-o, o aplici la serviciu, sigur că mai sunt câteva secrete, le prinzi repede, eşti economist bun. În actorie, până la 80 de ani, facultatea s-a terminat şi tu încă mai stai şi mai înveţi în fiecare seară lecţii de teatru. Şi fiecare spectacol e o lecţie nouă, de zici că n-ai mai jucat niciodată, emoţiile sunt exact ca prima dată când ai urcat pe scenă. Cel puţin la mine aşa e. Totul e atât de nou în fiecare seară, că parcă o iei de la capăt, întotdeauna. De-aia actorul stă cu inima la gât de fiecare dată, că seara aia e unică şi se poate întâmpla orice…
Ce e teatrul pentru tine?
E cel mai important lucru care există în viaţa mea, e tărâmul minunilor din basme în care orice copil îşi doreşte să trăiască. Eu am posibilitatea să trăiesc în basme, că de fapt în basme trăim. Trăim în poveşti frumoase, în poveşti mai puţin frumoase… E valea „tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte”. În loc de botox, eu vin la teatru. Şi mă luminez, şi mi se duc ridurile sau mi se fac altele noi, dar folositoare şi de care nu mi-e ruşine pentru că sunt dovada serilor, zilelor, nopţilor de teatru. Pentru mine teatrul e „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.
Spune-mi o întâmplare fără de care n-ai fi fost ceea ce eşti.
Cred că întâmplarea aia de la Clubul Copiilor, nu? Probabil că n-aş mai fi fost actor acum dacă mă duceam atunci la cercul foto…
Şi mai cred că întâmplarea fără de care n-aş fi fost ce sunt e să nu se fi cunoscut părinţii mei. Dacă ei nu se cunoşteau, eu nu mai făceam teatru. Da, cea mai importantă întâmplare din viaţa mea e că s-au întâlnit părinţii mei şi că s-au iubit…
M-am întâlnit cu Marius Manole într-o seară, la teatru, după o zi de repetiţii şi înainte de spectacolul „Sinucigaşul”. Cum e Marius Manole? E puţin fragil, puţin duios, puţin revoltat, puţin romantic, puţin trist, puţin ironic… Fumează, vorbeşte cu tine, urcă pe scenă, joacă, trăieşte, totul cu o pasiune şi o forţă molipsitoare. Nu ştiu ce să vă spun despre Marius Manole. Doar să mergeţi să-l vedeţi la teatru… Sau ştiu. E un actor pentru care, dacă n-ar fi existat, teatrul ar fi trebuit inventat. (M.A.)
De ce te-ai apucat de teatru?
Din clasa întâi am făcut teatru.
Întâmplător am ajuns la clubul copiilor din Iaşi. Taică-meu luase un aparat de fotografiat şi m-am dus la cercul de foto. Doar că eram mulţi copii, vreo 50, şi existau doi profesori, unul de foto şi unul de teatru. Nu ne-au mai întrebat unde vrem, ne-au împărţit în două… Şi eu am nimerit în grupa de la teatru. Cum eram un copil foarte timid pe timpul acela, n-am avut curaj să zic că eu nu vreau la teatru. Şi am rămas acolo. Aşa a început toată povestea.
Care e prima ta amintire legată de teatru?
Acolo e. Când m-am urcat pe scenă şi a trebuit să cânt un cântec. Ne-au urcat pe scenă pe rând, era o sală plină cu vreo 30 de copii. Eu am cântat „Trei culori cunosc pe lume”. Atâta cântec ştiam eu şi atâtea culori… Mi-amintesc că am avut foarte mari emoţii. A fost prima dată când am avut emoţii pe o scenă de teatru: scena de la Clubul Copiilor din Iaşi.
Cum arăta Iaşiul în copilăria ta?
Ţin minte că era un oraş foarte verde, cu mulţi copii. Cu Palatul Culturii, cu Copoul, cu Teatrul Naţional pe lângă care ne jucam, cu Teatrul de Vară care nu mai există, cu dealul de lângă Teatrul Copiilor care nu mai există nici el, cu Orăşelul Copiilor care nu mai există, cu patinoarul care nu mai există, cu Sala Sporturilor care există, dar nu se mai face nimic în ea. Cu celebrul Bahlui, care străbate oraşul, cu gara din Iaşi, un loc care mă fascina… Cu parcul de lângă bloc care nu mai există nici el, unde mi-am spart capul de trei ori în scrânciob…
Care e prima dezamăgire legată de teatru?
N-am avut un eveniment care să mă marcheze foarte puternic negativ. Dezamăgirea mea mare e acum, în momentul ăsta. Pentru că în teatru lucrurile nu mai funcţionează nicicum, a devenit ceva foarte mercantil. Nu mai are poezie, nu mai are farmec, mister. E o chestie aşa… toată lumea aleargă după bani, toată lumea vine la repetiţii în fugă… parcă nu mai e bucuria aia de la repetiţii, să te întâlneşti, să repeţi, să descoperi, să cauţi. Toată lumea e disperată după bani şi e şi normal să fie aşa. Pentru că actorii au salarii foarte mici şi trebuie să trăiască. Cât să faci artă din dragoste? Nu prea poţi foarte mult timp, pentru că dacă ai un copil acasă nu mai faci deloc. Când trebuie să împrumuţi cinci sute de mii ca să-i cumperi copilului cadou de Crăciun nu cred că mai e interesant teatrul… Perioada asta în teatru, în România de azi, pentru mine e o foarte mare dezamăgire.
Ai făcut compromisuri?
Am făcut unul la Sibiu, care mi-a fost fatal. Compromis în sensul că jucam în ceva care nu-mi plăcea. Pentru bani, ăsta a fost singurul mare compromis pe care l-am făcut.
Şi eşti dispus să faci compromisuri?
Nu. De-asta şi fac foarte mult teatru, pentru că am nevoie să trăiesc. Accept foarte multe propuneri în teatru ca să nu trebuiască să mă duc la televiziune sau să fac şuşe prin ţară. Dar eu nu-i condamn pe oamenii care fac asta. A se înţelege foarte bine. Doar că mie mi-e foarte frică. Eu sunt aşa un fel de om că dacă mă arunc într-o chestie… sunt foarte empatic cu lucrurile care mi se întâmplă mie. Dacă sunt lucruri bune, eu rămân la un nivel bun, dacă nu, nu… N-am discernământul ăla să zic „Aici fac o şuşă şi după aia mă duc şi joc în Cehov”. Nu! Eu aş rămâne la nivelul ăla de prostie în care m-aş băga. De-aia nu vreau să mă duc.
Ce te deranjează cel mai tare la lumea noastră teatrală?
Că oamenii nu sunt uniţi deloc şi că toată lumea aşteaptă să greşească celălalt. Eu nu văd un centru, un nucleu de oameni, care să spună „Dom’le, hai să tragem teatrul după noi înainte.” Din contră. Fiecare regizor îşi doreşte ca celălalt regizor să greşească, actorii la fel, criticii vin la teatru nu ca să le placă spectacolul, ci ca să aibă ce critica, toată lumea dă verdicte. Nu simt că tragem toţi la aceeaşi căruţă.
A fost vreun moment când ai vrut să te laşi de actorie?
Da. Atunci când am venit de la Brăila în Bucureşti şi nu înţelegeam cum funcţionează lucrurile aici, nu înţelegeam de ce trebuie să alergi tot timpul de la un teatru la altul, nu înţelegeam multe lucruri. A fost un moment de un an de zile cât am avut îndoieli şi am crezut că n-o să pot să fac teatru. Iar dacă o să mai fac, o să mă întorc la Brăila.
Povesteşte-mi de un rol care mai mult decât altele ţi-a fost o experienţă.
Am avut roluri diferite la etape diferite. Primul rol, cel cu care mi-am început cariera profesionistă şi care a fost extrem de dificil, în regia lui Radu Apostol, la Brăila. Jucam un băiat bolnav de SIDA. O poveste foarte frumoasă. Dar foarte greu rol. Tocmai ieşisem din facultate, nu eram deloc pregătit pentru aşa o încercare şi a trebuit să mă maturizez foarte repede. Uite, atunci am avut un moment în care m-am dus în camera regizorului şi am lăsat un bileţel în care i-am scris că plec la Iaşi pentru că nu sunt pregătit pentru aşa ceva. Eram disperat că eram la jumătatea repetiţiilor şi nu ieşea nimic. Am lăsat biletul şi-am plecat dimineaţa, la ora 6.00, cu primul tren, spre Iaşi. Aveam legătură la Făurei… Asta n-am povestit niciodată. M-am oprit la Făurei. Acolo aveam legătură spre Iaşi. Brăila-Făurei-Iaşi. În gară, aveam juma de oră să iau următorul tren. M-am dus să-mi iau o cafea şi am stat în gara din Făurei în bar. Am băut cafeaua aia, am văzut cum vine trenul de Iaşi, cum pleacă trenul de Iaşi şi n-am putut să mă urc în el. M-am gândit că dacă renunţ probabil cam asta e. Şi mi-am zis că n-am voie să renunţ acum, că trebuie să mă întorc şi să continui. Aşa că, la ora 8.00, eram din nou în Brăila, cu următorul tren Făurei-Brăila. Eram înapoi la teatru, înapoi în camera regizorului. Am luat biletul, l-am rupt şi m-am dus la repetiţii, dimineaţă, la ora 10.00… Ăla a fost un rol foarte important. Şi care m-a adus în Bucureşti. Regizorul Felix Alexa acolo m-a văzut şi m-a chemat în rolul Puck. Apoi, iarăşi, un rol important a fost Puck, la Naţional, pentru că era primea mea experienţă cu Bucureştiul, prima mea experienţă cu actorii Teatrului Naţional. După care a fost rolul din „Inimă de câine”, unde am avut de jucat un câine şi a fost foarte greu pentru că nimeni nu ştia cum se joacă un câine. Iar acum cred că iar am o încercare foarte grea cu Lopahin din „Livada de vişini”. Nici nu ştiu ce să spun despre asta pentru că deocamdată mi se pare ceva de domeniul fantasticului. Pentru că ştiu că oamenii au imaginea lui George Constantin, a unor actori care au jucat înainte, şi nu se pot desprinde de ea. Iar ca să dai o imagine la o parte trebuie să pui în loc ceva foarte puternic. Şi eu nu ştiu dacă eu, la 31 de ani, pot să pun în loc ceva atât de puternic…
E ceva ce simţi că n-ai putea să faci pe scenă?
În momentul ăsta simt că nu sunt pregătit pentru Lopahin, mi-e foarte frică. Pot să joc mai multe tipuri de personaj, dar ăsta e un tip care simt că încă nu-mi aparţine, încă nu e în mine, încă nu l-am găsit. Poate că o să-l găsesc cu ocazia asta. Dar nu ştiu….
În rest, dacă e justificat, nu refuz nimic pe scenă. Dacă e justificat, necesar şi slujeşte unei idei. Dacă simt că într-adevăr nu e numai formă şi există un fond foarte puternic, poate să fie orice.
Te consideri un actor de succes? Sau ce înseamnă să ai succes în teatru?
Nu ştiu ce înseamnă să ai succes în teatru şi nici nu pot să mă consider un actor de succes. Atât de frică ţi-e de fiecare rol… Dacă te-ai considera un actor de succes ce-ar însemna? Că tu eşti un actor bun. Şi că următorul rol îţi va ieşi, de vreme ce tu eşti un actor bun. Or, am avut şi eu destule rateuri în actorie şi fricile mele, cu cât înaintez în vârstă, sunt din ce în ce mai mari şi întrebările din ce în ce mai multe şi răspunsurile din ce în ce mai puţine. Şi temerile sunt mai mari, şi riscurile sunt mai mari, şi aşteptările publicului sunt mai mari, dezamăgirile sunt mai mari… Nu mai departe acum am primit o cronică a lui Dan Boicea, care a scris că eu sunt marea dezamăgire a spectacolului „Sinucigaşul”…
Ce înseamnă rateu pentru tine? Să primeşti o cronică proastă?
Nu. Înseamnă atunci când eu nu mă simt bine în rol. Eu nu sunt deloc împotriva criticilor negative. Mă şi distrează. Ce să-mi ia? Capul? Gâtul? Banii din bancă? Ce? Cred că şi asta, că ne luăm foarte tare în serios, dăunează teatrului românesc. E comic. Ne amuzăm, ne jucăm, noi ne jucăm şi de-a teatrul, şi de-a viaţa şi de-a tot. Care e marele pariu? Marele pariu e să trăieşti frumos şi să fii fericit, dacă poţi. În rest… Nu suntem toţi la fel? Până la urmă nu tot la „Bellu” ajungem? Mă rog, care prinde la „Bellu”… (râde). La „Eternitatea” în Iaşi, poftim…
Ce s-a schimbat în teatru de când ai început tu să faci teatru?
Atmosfera. S-au schimbat multe. Din cauza lumii în care trăim. Asta e lumea în care trăim. Cum e dezastru, haos în România, aşa e şi teatrul, în haos. Nu e teatrul oglinda societăţii?
Mai e?
Păi mai e. Cum e acum România, aşa e şi teatrul. Prost adică…
Care e cea mai frumoasă lecţie de actorie pe care ai primit-o vreodată?
Am primit foarte multe. Enorm de multe. Cu meseria asta înveţi până când ai 80 de ani. Nu se termină niciodată. Asta e greu la actorie. Economia ai terminat-o, ai învăţat-o, o aplici la serviciu, sigur că mai sunt câteva secrete, le prinzi repede, eşti economist bun. În actorie, până la 80 de ani, facultatea s-a terminat şi tu încă mai stai şi mai înveţi în fiecare seară lecţii de teatru. Şi fiecare spectacol e o lecţie nouă, de zici că n-ai mai jucat niciodată, emoţiile sunt exact ca prima dată când ai urcat pe scenă. Cel puţin la mine aşa e. Totul e atât de nou în fiecare seară, că parcă o iei de la capăt, întotdeauna. De-aia actorul stă cu inima la gât de fiecare dată, că seara aia e unică şi se poate întâmpla orice…
Ce e teatrul pentru tine?
E cel mai important lucru care există în viaţa mea, e tărâmul minunilor din basme în care orice copil îşi doreşte să trăiască. Eu am posibilitatea să trăiesc în basme, că de fapt în basme trăim. Trăim în poveşti frumoase, în poveşti mai puţin frumoase… E valea „tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte”. În loc de botox, eu vin la teatru. Şi mă luminez, şi mi se duc ridurile sau mi se fac altele noi, dar folositoare şi de care nu mi-e ruşine pentru că sunt dovada serilor, zilelor, nopţilor de teatru. Pentru mine teatrul e „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.
Spune-mi o întâmplare fără de care n-ai fi fost ceea ce eşti.
Cred că întâmplarea aia de la Clubul Copiilor, nu? Probabil că n-aş mai fi fost actor acum dacă mă duceam atunci la cercul foto…
Şi mai cred că întâmplarea fără de care n-aş fi fost ce sunt e să nu se fi cunoscut părinţii mei. Dacă ei nu se cunoşteau, eu nu mai făceam teatru. Da, cea mai importantă întâmplare din viaţa mea e că s-au întâlnit părinţii mei şi că s-au iubit…
marți, 26 ianuarie 2010
"Suntem un popor de sclavi"
Marius Manole, copilul teribil al generatiei sale de actori, a reusit, in cativa ani de la terminarea facultatii de actorie din Iasi, sa fie angajat al Teatrului National din Bucuresti, cu sapte spectacole in aceasta stagiune.
El explica motivele pentru care a lasat balta doua spectacole in care a avut roluri importante, cum a ajuns sa joace in trei filme, desi nu se suporta ca actor de film, in ce rol se vedea in ultimul proiect de la National si ce a primit in schimb.
Marius Manole a scandalizat lumea teatrului in 2007 cand, la deschiderea programului "Sibiu – Capitala Culturala", a urcat pe scena cu o sticla de bere in mana, avertizand publicul ca e cel mai prost spectacol in care a jucat vreodata.
» Te maguleste ca, la varsta ta, lumea incepe sa-ti spuna "Maestre"? Sau iti displace?
– Unde ai vazut? Nu exista asa ceva.
» Ba da, pe un blog, pe un site de stiri...
– Ei, isi bat joc de mine. Sigur sunt niste prieteni de-ai mei care fac asta. Ma alinta la misto... In loc de "dragule", "iubitule", pe care nu le suport, sau "pisi", de care nu vreau sa aud, prefera, la caterinca, sa-mi zica asa. Dar asta nu inseamna nimic nici pentru ei, nici pentru mine. Ar fi grav daca s-ar intampla. E un apelativ pentru Rebengiuc, Albulescu, nu pentru un copil care are sapte ani de meserie.
Ai aspiratii spre statutul in care ti s-ar spune asa?
– Nu. Aspir spre ce inseamna Rebengiuc realmente, nu spre ce inseamna apelativul asta. M-ar durea undeva daca, la 50, mi s-ar spune "Maestre" sau "Ba p...".
» Ai fost la un workshop la N.Y. si te-ai intors deprimat, pe motiv ca actorii americani joaca mai bine si muncesc mai mult decat cei romani. Mai crezi asta?
– Da. E cumva trist. Eu nu as putea sa fac ce fac ei, de fapt 95% din actorii din Romania n-ar putea s-o faca. Nu avem exercitiu, nu suntem construiti pe chestia asta... Era la un moment dat un concurs de gimnastica unde participau Romania si SUA, iar in finala se bateau o romanca si o americanca. Barcelona, Olimpiada, presiune imensa pe cap. Frate, americanca a rezistat; romanca a clacat. Suntem un popor de sclavi si de loseri, nu de invingatori, pentru ca nu avem mentalitatea aia.
» Pai ce, ai vrea sa joci trei piese pe zi?
– Nu joc in trei – doar in doua (rade). Nu e vorba ca joci doua piese, e vorba de ce joci si cum joci. In SUA am vazut un spectacol in care un baiat de 10 ani canta, juca, dansa (atat step, cat si dans contemporan) si pe toate le facea impecabil. Arata-mi un actor roman care poate sa faca asa ceva. Dar nu era numai el, erau si ceilalti actori din jurul lui: un sincron perfect, parca jucau pe viata si pe moarte. La noi e delasare. M-am intors foarte deprimat de acolo, dar am zis ca fiecare are soarta lui; trebuie sa stii sa-ti porti crucea si asta e!
» Ai declarat ca te-ai retras din spectacolul "Crima si pedeapsa" de la Bulandra fiindca nu-ti placea cum ti-a iesit rolul. Ce anume nu-ti placea?
– Raskolnikov-ul pe care il faceam noi acolo era impartit in trei si eu aveam partea mea: Raskolnikov-ul sensibil. Nu cred ca am atins nimic din ce inseamna Dostoievski, Raskolnikov, nimic. Eram undeva la suprafata si, ca sa zic asa, "jucam teatru" – deci cum e mai rau.
» Jucai asa pentru ca nu te regaseai in felul cum iti construia regizorul personajul?
– Nu, mai degraba fiindca nu puteam, eram incapabil. Saracu’ Yuri (Kordonski – n. red.) a facut tot ce i-a stat in putinta, ca regizor. Dar nu-mi reusea bucata aia, nu ma regaseam in ea, pur si simplu nu am putut s-o joc. Mi s-a parut mai cinstit sa spun: "Bai, nu mi-a iesit, va stric spectacolul daca raman".
» Nu e singura piesa din care te-ai retras. Te-ai mai retras si din piesa Catalinei Buzoianu, "Scamatorii din Ljublin", montata la Teatrul Evreiesc.
– Nu tin sa apar neaparat, sa trag, sa obtin niste bani. si erau bani multi, crede-ma.Plus, faptul ca trebuia sa joc in idis – e groaznic sa joci intr-o limba pe care n-o intelegi, sa inveti mecanic replicile. In principal, din cauza asta am clacat. Poate ca in engleza sau franceza m-as fi descurcat, dar in idis e altceva. Daca ramaneam fara text, ce faceam, ce improvizam? In franceza mai bagi un "Je suis fatigué", in engleza un "Sorry", un "Yes", in fine, maschezi ca ai un lapsus. Ti-am zis, eram ca handicapat. Cu toata dragostea pentru Catalina, pentru ca m-a distribuit in rolul ala, cred ca nu era totusi un rol pentru mine.
» La ce proiect lucrezi acum?
– La unul foarte greu. "Livada de visini", la TNB, sub regia lui Felix Alexa. Joc Lupahin, un personaj cu care nu am multe in comun. Nimeni care ma stie n-ar spune ca sunt Lupahin. Cei pe care i-am intrebat in ce ma vad in "Livada..." mi-au spus ca Trofimov... Deci joc Lupahin si incerc sa ma gandesc ca sunt in pielea oricarui alt personaj, doar ca sa nu intru in panica.
» Spuneai ca nu-ti place sa joci in filme, ca te simti fals in rolurile de cinema. Pe de alta parte, deja apari in distributia a trei filme. De ce ai acceptat, daca nu-ti place?
– Ei ma iau. In "Luna Verde", al lui Alexa Visarion, m-au luat pentru ca sunt prieten cu scenaristii, care m-au vrut neaparat in film. Au scris un rol special pentru mine si am intrat in rol fara sa particip la casting. In "Biblioteca Pascal", regizorul maghiar Szobolcs Hajdu m-a luat dupa o poza dintr-o revista, habar n-avea cine sunt si cate parale fac. In "Undeva la Palilula" nu stiu de ce m-a ales domnul Purcarete.
» Esti la prima colaborare cu Purcarete; n-ai trac?
– Nu. Domnul Purcarete iubeste actorii. Trac ai la regizorii care urasc actorii, care nu-s deschisi. Silviu Purcarete lucreaza cu foarte mult drag cu actorii, zici ca lucrezi cu un tata. Imi place si colectivul de pe platou: Dragos Buhagiar, Ofelia Popii. Oricum, inca nu am filmat; filmarile incep abia in aprilie.
» Ce joci in aceste filme?
– In "Luna Verde", al lui Alexa Visarion, joc un tanar care are SIDA, in "Undeva la Palilula" – un doctor schiop, iar in "Biblioteca Pascal" – un proxenet. Initial, mi s-a parut ca rolul asta din urma nu are nici o legatura cu mine si m-am speriat, m-am gandit ce dracu’ de legatura e intre un interlop fioros si persoana mea, ca daca faci "zat" spre mine, cad jos. Insa propunerea a fost foarte misto, a scos din mine o latura pe care n-o stiam.
Adrian Schiop
Marti, 26 Ianuarie 2010-Romania Libera
El explica motivele pentru care a lasat balta doua spectacole in care a avut roluri importante, cum a ajuns sa joace in trei filme, desi nu se suporta ca actor de film, in ce rol se vedea in ultimul proiect de la National si ce a primit in schimb.
Marius Manole a scandalizat lumea teatrului in 2007 cand, la deschiderea programului "Sibiu – Capitala Culturala", a urcat pe scena cu o sticla de bere in mana, avertizand publicul ca e cel mai prost spectacol in care a jucat vreodata.
» Te maguleste ca, la varsta ta, lumea incepe sa-ti spuna "Maestre"? Sau iti displace?
– Unde ai vazut? Nu exista asa ceva.
» Ba da, pe un blog, pe un site de stiri...
– Ei, isi bat joc de mine. Sigur sunt niste prieteni de-ai mei care fac asta. Ma alinta la misto... In loc de "dragule", "iubitule", pe care nu le suport, sau "pisi", de care nu vreau sa aud, prefera, la caterinca, sa-mi zica asa. Dar asta nu inseamna nimic nici pentru ei, nici pentru mine. Ar fi grav daca s-ar intampla. E un apelativ pentru Rebengiuc, Albulescu, nu pentru un copil care are sapte ani de meserie.
Ai aspiratii spre statutul in care ti s-ar spune asa?
– Nu. Aspir spre ce inseamna Rebengiuc realmente, nu spre ce inseamna apelativul asta. M-ar durea undeva daca, la 50, mi s-ar spune "Maestre" sau "Ba p...".
» Ai fost la un workshop la N.Y. si te-ai intors deprimat, pe motiv ca actorii americani joaca mai bine si muncesc mai mult decat cei romani. Mai crezi asta?
– Da. E cumva trist. Eu nu as putea sa fac ce fac ei, de fapt 95% din actorii din Romania n-ar putea s-o faca. Nu avem exercitiu, nu suntem construiti pe chestia asta... Era la un moment dat un concurs de gimnastica unde participau Romania si SUA, iar in finala se bateau o romanca si o americanca. Barcelona, Olimpiada, presiune imensa pe cap. Frate, americanca a rezistat; romanca a clacat. Suntem un popor de sclavi si de loseri, nu de invingatori, pentru ca nu avem mentalitatea aia.
» Pai ce, ai vrea sa joci trei piese pe zi?
– Nu joc in trei – doar in doua (rade). Nu e vorba ca joci doua piese, e vorba de ce joci si cum joci. In SUA am vazut un spectacol in care un baiat de 10 ani canta, juca, dansa (atat step, cat si dans contemporan) si pe toate le facea impecabil. Arata-mi un actor roman care poate sa faca asa ceva. Dar nu era numai el, erau si ceilalti actori din jurul lui: un sincron perfect, parca jucau pe viata si pe moarte. La noi e delasare. M-am intors foarte deprimat de acolo, dar am zis ca fiecare are soarta lui; trebuie sa stii sa-ti porti crucea si asta e!
» Ai declarat ca te-ai retras din spectacolul "Crima si pedeapsa" de la Bulandra fiindca nu-ti placea cum ti-a iesit rolul. Ce anume nu-ti placea?
– Raskolnikov-ul pe care il faceam noi acolo era impartit in trei si eu aveam partea mea: Raskolnikov-ul sensibil. Nu cred ca am atins nimic din ce inseamna Dostoievski, Raskolnikov, nimic. Eram undeva la suprafata si, ca sa zic asa, "jucam teatru" – deci cum e mai rau.
» Jucai asa pentru ca nu te regaseai in felul cum iti construia regizorul personajul?
– Nu, mai degraba fiindca nu puteam, eram incapabil. Saracu’ Yuri (Kordonski – n. red.) a facut tot ce i-a stat in putinta, ca regizor. Dar nu-mi reusea bucata aia, nu ma regaseam in ea, pur si simplu nu am putut s-o joc. Mi s-a parut mai cinstit sa spun: "Bai, nu mi-a iesit, va stric spectacolul daca raman".
» Nu e singura piesa din care te-ai retras. Te-ai mai retras si din piesa Catalinei Buzoianu, "Scamatorii din Ljublin", montata la Teatrul Evreiesc.
– Nu tin sa apar neaparat, sa trag, sa obtin niste bani. si erau bani multi, crede-ma.Plus, faptul ca trebuia sa joc in idis – e groaznic sa joci intr-o limba pe care n-o intelegi, sa inveti mecanic replicile. In principal, din cauza asta am clacat. Poate ca in engleza sau franceza m-as fi descurcat, dar in idis e altceva. Daca ramaneam fara text, ce faceam, ce improvizam? In franceza mai bagi un "Je suis fatigué", in engleza un "Sorry", un "Yes", in fine, maschezi ca ai un lapsus. Ti-am zis, eram ca handicapat. Cu toata dragostea pentru Catalina, pentru ca m-a distribuit in rolul ala, cred ca nu era totusi un rol pentru mine.
» La ce proiect lucrezi acum?
– La unul foarte greu. "Livada de visini", la TNB, sub regia lui Felix Alexa. Joc Lupahin, un personaj cu care nu am multe in comun. Nimeni care ma stie n-ar spune ca sunt Lupahin. Cei pe care i-am intrebat in ce ma vad in "Livada..." mi-au spus ca Trofimov... Deci joc Lupahin si incerc sa ma gandesc ca sunt in pielea oricarui alt personaj, doar ca sa nu intru in panica.
» Spuneai ca nu-ti place sa joci in filme, ca te simti fals in rolurile de cinema. Pe de alta parte, deja apari in distributia a trei filme. De ce ai acceptat, daca nu-ti place?
– Ei ma iau. In "Luna Verde", al lui Alexa Visarion, m-au luat pentru ca sunt prieten cu scenaristii, care m-au vrut neaparat in film. Au scris un rol special pentru mine si am intrat in rol fara sa particip la casting. In "Biblioteca Pascal", regizorul maghiar Szobolcs Hajdu m-a luat dupa o poza dintr-o revista, habar n-avea cine sunt si cate parale fac. In "Undeva la Palilula" nu stiu de ce m-a ales domnul Purcarete.
» Esti la prima colaborare cu Purcarete; n-ai trac?
– Nu. Domnul Purcarete iubeste actorii. Trac ai la regizorii care urasc actorii, care nu-s deschisi. Silviu Purcarete lucreaza cu foarte mult drag cu actorii, zici ca lucrezi cu un tata. Imi place si colectivul de pe platou: Dragos Buhagiar, Ofelia Popii. Oricum, inca nu am filmat; filmarile incep abia in aprilie.
» Ce joci in aceste filme?
– In "Luna Verde", al lui Alexa Visarion, joc un tanar care are SIDA, in "Undeva la Palilula" – un doctor schiop, iar in "Biblioteca Pascal" – un proxenet. Initial, mi s-a parut ca rolul asta din urma nu are nici o legatura cu mine si m-am speriat, m-am gandit ce dracu’ de legatura e intre un interlop fioros si persoana mea, ca daca faci "zat" spre mine, cad jos. Insa propunerea a fost foarte misto, a scos din mine o latura pe care n-o stiam.
Adrian Schiop
Marti, 26 Ianuarie 2010-Romania Libera
Marius Manole: Nu-mi permit să fiu boem, deşi sufleţelul ar vrea
Oana Stoica, un interviu cu Marius Manole
10.03.2006
Dintre cei 30 de cîini din faţa blocului său, Manole a ales să joace unul. De cînd e ocupat cu Inimă de cîine, aceştia au ajuns să nu-l mai cunoască: "După două luni nici nu mai pot să mă apropii de ei pentru că toţi mă latră". Presa l-a răsfăţat în ultimul timp pentru acest rol (şi nu numai presa culturală). Marius Manole s-a născut în 1978 la Iaşi. Între 1997 şi 2001, a fost studentul Universităţii de Arte "George Enescu" din Iaşi, la Facultatea de Teatru, secţia Actorie, iar din 2002, student la UNATC, Facultatea de Teatru, Secţia Coregrafie.
Oana Stoica: În jurnalul tău de "datorii şi programe", ai notiţe despre cîinele Şarik, pe care îl interpretezi în Inimă de cîine. Scrii despre fiecare dintre personajele tale?
Marius Manole: Slavă Domnului, rolul ăsta
O.S.: Ai vreo explicaţie?
M.M.: Nu am. Yura zice că mă simt
O.S.: Ai fost remarcat încă de la debut, din Drept ca o linie, pentru care ai fost nominalizat la UNITER. Remarcat de public, de critici, ai fost o vedetă încă de la început.
M.M.: La acea Gală UNITER am fost nominalizat şi nu am luat premiu - şi vreau să mulţumesc juriului pentru că nu
O.S.: Ai declarat
M.M.: Habar
O.S.: Unde ai învăţat mai mult, în şcoală sau în teatru, de la regizorii cu care ai lucrat?
M.M.: Contrar aşteptărilor, la Iaşi eu am făcut o şcoală foarte bună. Am studiat la clasa lui Emil Coşeru, un profesor extraordinar, care
O.S.:
M.M.: Şi mie
O.S.: Ce te inspiră cînd creezi un rol: muzica, o carte, un film?
M.M.: Nimic şi toate la un loc. La Şarik mi
O.S.: Nu ţi se pare că te joci cam mult, nu
M.M.: Ba da. O să încerc să mai triez de acum încolo. Am trăit cu frica actorului tînăr: că dacă ţi se dă acum, ia şi fă şi vezi apoi ce se întîmplă. Au fost şi lucruri care
O.S.: Conştientizezi cînd joci
M.M.: Cum să nu: sînt ca o mamă care are un copil handicapat. Nu am încotro, e tot copilul meu. Dar lucrurile se întîmplă cu un scop. Dacă descoperi scopul, afli de ce ai făcut lucrul acela. Mi
O.S.: E o undă de religiozitate în ceea ce spui tu?
M.M.: În ultimul timp, da. Poate din cauza vîrstei, sînt din ce în ce mai conştient de asta. Cred că
O.S.: Mai ai ceva de comunicat oamenilor?
M.M.: Să fie liberi. Am primit un mesaj foarte frumos după premiera la Inimă de cîine.
E important să ne păstrăm pe noi înşine, pentru că în lumea asta în care trăim ne pierdem uşor şi e greu apoi să ne mai regăsim. Fiecare dintre noi avem un dar pe care e bine să îl folosim, să nu îl risipim pe ăla micu'. Acesta e sfatul meu, să
(Interviu preluat din Revista Suplimentul de cultură, noiembrie 2005)
duminică, 24 ianuarie 2010
Marius Manole: „După ce am văzut actorii de pe Broadway îmi vine să mă las de teatru“
M-am întâlnit cu Marius Manole, proaspăt revenit din New York, la o terasă din centrul istoric al Bucureştiului. Contrar vioiciunii sale obişnuite, actorul era abătut şi se afla în plină criză morală.
Ce mai faci, Marius?Gata. Mi-am schimbat viaţa. În primul rând nu mai beau deloc. Domnişoară, aduceţi-mi şi mie, vă rog, un Ciuc (s-a întors spre chelneriţă). Şi doi, ţin regim. Cură de slăbire.
Manole, dar eşti un sac de oase. Cât vrei să mai slăbeşti?
Până la dezintegrarea totală!
Văd că eşti deprimat rău. Ce-ai păţit?
Uite, nu ştiu ce să fac. Nu mă pot decide dacă să joc sau nu într-o şuşă. E un proiect privat, o comedie, ştii din alea gen „Mincinosul“ şi „O noapte furtunoasă“, care au afişe pe toate gardurile.
Care-i miza?
Şi ce ţi se pare imoral? Să iei atâţia bani sau să joci într-o şuşă?
Ei, onoarea mea face mai mult decât toţi banii.
Şi apoi, cum aş mai putea face mişto de colegii mei care joacă în toate rahaturile de telenovele?
Asta era! Nu ai mai avea statura morală necesară să ţii predici?
Cam aşa ceva.
Ce piesă e?
O comedie de Aristofan.
Hopaa! Dacă îmi amintesc eu bine, ai jucat la viaţa ta şi într-un spectacol al unor ilustre autoare Liliana Iorgulescu şi Mihaela Vosganian. Acum nu mai sunt destul de buni nici anticii?
Nu-mi mai aminti de chestia aia, te rog eu mult. Problema nu e că nu e bun textul, ci că numele meu va fi asociat cu o şuşă.
E Aristofan varianta cu manele?
Nu, Doamne fereşte!
Joacă Maia sau Bleonţ?
Nu.
Atunci poate că nici nu e chiar o şuşă. Bine, că se va spune că „uite-l şi pe ăsta”, că ai să-ţi dezamăgeşti publicul şi că noi o să râdem de tine, de toate lucrurile astea poţi fi sigur...Oricum, în iad nu ajungi numai pentru atât. Poate, cine ştie, după aia faci şi reclame la tigăi, la teleshopping.
Îmi eşti de un mare folos, să ştii... Trebuie să mă gândesc bine. Pe de altă parte, sunt o grămadă de bani. Şi actori cu mult mai mari decât mine joacă în astfel de lucruri. Offf! Mi-e greu să iau o decizie.
Hai, lasă asta. Înveseleşte-te. Povesteşte-mi cum a fost în State...
Senzaţional. Uite, după ce am văzut actorii ăia de pe Broadway, îmi vine să mă las de teatru.
De ce?
Pentru că sunt nişte actori totali. Cântă, dansează...
Cu actoria cred că stau mai prost...
Greşit. Nu-i adevărat. Sunt foarte buni. Şi gândeşte-te că joacă două spectacole pe zi, unul la matineu şi unul seara. Păi, să văd eu actorii români care-ţi joacă în plin două reprezentaţii zilnic. Şi americanii au chef de joc. Nimic nu e imposibil pentru ei. Nu cred că stă regizorul după fiecare să-l ţină de mânuţă ca pe un copil pe care-l învaţă tata să meargă. „Hai, uşor, uşurel, ai grijă să nu cazi în nas.“ Acolo ce ţi se cere faci. Nu comentezi. Nu ca la noi, unde ba pe unul îl doare capul şi nu-şi poate intra în „stare“, ba altul nu vine la repetiţii că are de filmat la telenovele, ba alţii sunt epuizaţi dacă joacă de trei ori pe lună. Americanii au mentalitate de învingători, noi, de loseri. Asta e clar.
Păi, în timp ce ei au legende cu cowboy din Vestul Sălbatic, noi avem „Mioriţa“. Nu e limpede de unde ni se trage mentalitatea?
Exact. E tipic pentru noi. Când aflăm că suntem în pericol începem să bocim în loc să scoatem pistolul sau să-l luăm pe nemernic la trântă. Şi învaţă încă de mici să fie luptători. Am văzut clasa lui Andrei Şerban de la Columbia. Studenţii ăia de anul întâi
ne-au dat clasă, vreau să-ţi zic. Aveau o deschidere uimitoare şi erau în stare să facă orice. Ba mai puneau şi umărul la muncă şi-şi schimbau singuri decorul.
Şi ce vrei tu, Manole, să montezi decorul?
Da. Dacă trebuie să fac muncă de maşinist, da. Să nu mai avem figuri în cap cum că, vezi Doamne, noi suntem artişti şi nu se cade.
Ce-aţi făcut în State?
Am participat la workshopul lui Andrei Şerban. Am continuat practic munca începută la Horezu şi, în plus, am văzut o serie de spectacole pentru că aşa era în programul iniţiat de ICR. A fost o idee excelentă. Să vedem şi noi cum lucrează americanii şi să ne iasă fumurile din cap. Când am plecat de acasă, unii mi-au spus: „Ai să-i vezi pe americani şi ai să te bucuri că eşti actor în România“. Ei, nu ştiu dacă-i chiar aşa.
Nu te bucuri?
Nu prea.
Nu e bine să-ţi iei salariul fără să joci mai nimic, cum se întâmplă prin teatrele bucureştene?
Ei, uite, tocmai asta mă enervează. Sentimentul ăsta cleios de lâncezeală şi zicerea aia tâmpită „lasă, domnule, că merge şi aşa“.
Şi nu merge?
Nu. E o capcană foarte periculoasă.
Bănuiesc că actorii americani joacă pe bani adevăraţi, nu pe seminţe, ca voi.
Asta e o altă prejudecată. Uite, am vorbit cu nişte actori dintr-o trupă de la Chicago care veniseră să joace pe Broadway. Ei primeau 1.500 de dolari pe săptămână, dar îşi plăteau singuri chiria, care e uriaşă la New York. Aşa că jucau mai mult pentru palmares.
Şi tu nu plăteşti chirie?
Nu. Gata. Mi-am cumpărat garsoniera în care stăteam cu chirie, dar am de plătit rate. Vai de capul meu!
Unde-i mentalitatea de învingător? Vezi că şi tu te plângi?
Nu. Să nu-l mânii pe Dumnezeu. Nu o duc chiar aşa de rău ca alţii. Şi nici profesorii şi nici doctorii şi nimeni nu o duce aşa de rău în ţara asta...
Da, avem o existenţă roz bombon. Ia zi, la ce mai lucrezi?
Repet la Teatrul Evreiesc cu doamna Cătălina Buzoianu „Magicianul din Lubin“. E o imensă provocare pentru că trebuie să joc în idiş.
Aoleu. Şi cum e?
Groaznic de greu, îţi dai seama. Dar o iau ca pe un exerciţiu. Poate că nu o să iasă cel mai mare rol al meu, însă e o experienţă.
În film?
Trebuie să apară filmul lui Alexa Visarion în care joc şi eu. Şi voi avea trei zile de filmare la Purcărete.
Ce joci?
Doctorul Comşa, parcă.
Ce face doctorul ăsta?
Nu ştiu, că n-am citit încă scenariul. A, şi am mai făcut un filmuleţ de un minut cu Mirel Bran.
Un foarte, foarte scurt metraj.
Da.
Ce preferi, teatrul sau filmul?
Teatrul, clar. Sincer să fiu, am impresia că nu sunt foarte bun pe film.
Câtă modestie... Mai luăm o bere?
Nu, că m-am lăsat de băut. Mi-am schimbat viaţa, ţi-am spus. Ei, poate că una mică ar mai merge...
luni, 7 decembrie 2009
Marius Manole: “Cum ai putea escalada perfecţiunea, măi mamă, măi?”
Citeam la un moment dat despre una din cele mai interesante forme de proză, scrise vreodată de un rus, pusă în scenă de alt rus, şi jucată de un foarte tânăr actor roman. Cu toate acestea, pe Marius Manole l-am descoperit cât încă urca la câteva reprezentaţii ale Visului lui Shakespeare. Pe atunci şi eu eram doar o studentă în primul an de facultate şi nu aveam prea multe pretenţii de la un tânăr. Veneam doar pentru a-i vedea pe acei ‘monstri’, pe care mama s-ar fi bucurat să îi vadă, de asemenea, în tinereţe.
Însă eu l-am descoperit pe acest micuţ moldovean, scoborât din târgul Copoului şi adunat din frânturi de respect provincial. Ce puteam spune decât ‘uite-l pe unul de-al meu’?
... şi cum totul se întâmplă cu motiv, la aproape 5 ani după ce l-am văzut prima dată pe scenă, mi-a fost dat să îl cunosc – persiflând şi / sau stigmatizând metafizicul (ştie el de ce am spus asta).
TOATA VIAŢA MEA A FOST UN CUMUL DE ÎNTÂMPLĂRI FERICITE
Eu nu cred în coincidenţe. Avem senzaţia că ne facem norocul singuri, însă eu cred că noi, de fapt, urmăm o cale. Lucrurile au un mod de a se petrece, în aşa fel încât doar să ne creeze senzaţia că viitorul depinde de noi.
CÂT DE NOCIVĂ ESTE DEPENDENŢA TEATRULUI DE ACTOR ŞI A ACTORULUI DE TEATRU?
Eu nu cred în sacrificul major pe care îl cere teatrul, dar cred că mi-ar putea aduce salvarea în numeroase situaţii. Cred că aş putea simţi plăcerea nebună sau nevoia nebună să joc, tocmai pentru a mă dezice de ce se întâmplă în jurul meu.
Teatrul îţi ia foarte multe lucruri; cere tot de la tine. Şi, într-un fel, te apuci din inconştienţă. Devii dependent, însă în sensul frumos. E ca un microb, atât pentru cei care îl practică, cât şi pentru spectatori. Sunt oameni care vin o singură dată la teatru şi îşi dau seama că trebuie să mai vină, măcar o perioadă.
ÎN CULISE EXISTĂ... CEVA MAGIC: DIFERENŢA ÎNTRE PARADISIAC ŞI LUCIFERIC
E o lume poate chiar mai frumoasă decât cea de pe scenă. Transformarea actorului în acele câteva clipe înainte de a intra pe scenă e fascinantă şi, părerea mea, mai importantă decât ceea ce se vede efectiv din sală.
Lumea vine la teatru, pentru că este atrasă de un mister pe care nu îl poate elucida, chiar dacă îşi doreşte.
[Spectatorii sunt forţaţi, practic, să asceadă la cunoaşterea luciferică. De aici rezultă şi dependenţa. De aici şi revenirea în altă seară; vindecarea prin teatru. Terapia continuă, iar omului îi este dată o măsură suficientă de medicament pentru a mai trăi încă o zi în lumea cotidiană]
MARIUS – SPECTATORUL PRIVILEGIAT
Lumea din culise este mult mai intensă. Actorii sunt ca nişte copii mici, care se joacă în permanenţă. Oricât de tânăr sau în vârstă ar fi un actor, tot are vanităţi, tot are orgolii. Şi acum mă fascinează unii actori înainte de a intra în scenă. Mă uit din afară şi observ acel pas decisiv, când actorul se metamorfozează. E ceva extraordinar de frumos! Pulsul creşte, atenţia se ascute, memoria se întăreşte.
MARIUS – ‘ŢIGARA DE DUPĂ’
Sunt unii spectatori care fac din mine viciul lor şi nu sunt încântat de asta. Ei nu înţeleg diferenţa dintre mine şi personaj... şi nici pe aceea dintre mine şi ei.
[Natura umană tânjeşte după cunoaştere; nu înţelege misterul şi se consideră deasupra lui. Cu o demenţă de neînţeles pentru actor, spectatorul revine şi se consideră atipic, diferit de ceilalţi 300 care îl aplaudă la sfârşit de piesă; astfel, oamenii înşişi se singularizează, într-un moment în care ar trebui să îşi caute apartenenţa la un grup. Ei vin la teatru tocmai pentru a interacţiona cu pasiuni şi dureri similare lor. De ce îşi propun să fie unici tocmai când ar trebui să nu fie singuri? De ce caută pe singurul om pe care nu ar trebui să îl abordeze – Actorul?].
Nici nu îi interesează spectacolul, vin şi revin doar pentru tine.
[dispare teatrul, se insatalează psihoza].
Sunt oameni singuri şi se identifică cu misterul şi poezia personajelor pe care le joc. O parte din mine poate e aşa, căci altfel nu aş putea să fiu actor, dar este o mare diferenţă. Eu îi ajut doar pe scenă, nu şi în afara ei.
TOATĂ LUMEA ARE TALENT LA TEATRU
...însă nu toţi îşi doresc să se formeze în această meserie. Există oameni dăruiţi şi oameni mai puţin dăruiţi; toată lumea are talent la teatru.
ARTA ESTE SUBIECTIVĂ
Uneori se întâlnesc energii total diferite, de aceea unii spectatori mă plac, iar alţii pot spune că mă urăsc; fără motive, în ambele cazuri. Se crează psihoze ce recidivează ori din invidie, ori din funcţionarea pe aceeaşi lungime de undă, ori, pur şi simplu, din nimic.
VICTORIILE SUNT PRELUDIUL ÎNFRÂNGERII
De fiecare dată când intru în scenă, mă simt de parcă urc pentru prima dată. La “Privighetoarea şi trandafirul” intru într-o panică incredibilă.
[Emoţiile actorului funcţioneză pe aceleaşi unde cu emoţiile spectatorului. Pe cât e el de emoţionat, pe atât se transmite sentimentul de partea cealaltă. Noi, spectatorii, avem un rol important – nu acela de a aplauda, ci acela de a-i închide lui camera; suntem al patrulea perete negru. În funcţie de noi, el poate sensibiliza, se poate transforma, poate muri şi învia].
În momentul în care îmi iese bine un rol la premieră, eu sunt trist. Lumea nu înţelege, însă eu cred că atunci când ajungi la un succes, inevitabil urmează căderea. Nu poţi fi la înălţime toată viaţa, deşi toţi ne dorim asta...
MARIUS – CE COPIL, MĂI MAMĂ, MĂI!
Mie nu mi-e frică de îmbătrânire; din punctul meu de vedere, într-un fel, deşi pare ridicol, eu abia aştept să se termine toată povestea; pentru mine este suficientă viaţa asta, nu vreau să mă întind la infinit. Eu nu îmi văd moartea ca şi când ar veni ca o catastrofă.
[Este singurul actor pentru care mi-e teamă de îmbătrânire. În general, văd trecerea timpului pentru un artist nu ca pe un bagaj de experienţă, ci ca pe o doză de expresivitate sporită. El, însă, aduce expresivitatea acum, în acest moment al vieţii sale. Unde ar putea fi peste 20 de ani? într-un rol de om mare? Nu i se potriveşte sau nu cred că i s-ar putea potrivi... atunci, propriile sale nebunii s-ar putea instala].
Nu ştiu în ce mă văd jucând peste 20 de ani, dar mi-aş dori să ajung acolo unde să învăţ arta cuvântului mai bine. Mă uit la actori ca Mariana Mihuţ, Dorina Chiriac, Victor Rebengiuc, Rodica Mandache – spun un cuvânt şi duc o lume întreagă! Mi-aş dori să fac un spectacol de 2 ore şi să nu mă mişc; să emoţionez fără să fac nicio acţiune parazitară... doar să stau şi să vorbesc.
NOI DEVENIM MAI BUNI PRIN SIMŢUL OBSERVAŢIEI
Cu cât eşti mai atent în lume şi vezi ce se întâmplă în jurul tău, cu atât devii mai bun ca actor. Noi, actorii, lucrăm prin analogie – facem analogii din viaţa noastră şi experienţele noastre pentru a ne construi personajele. Eu mă perfecţionez fiind foarte atent în jurul meu. Perfecţiunea oricum nu poate fi atinsă, dar scopul nostru este acela de a tot încerca, în fiecare zi mai mult. Mai binele este duşmanul binelui; iar fiecare zi este o luptă între cele două paradigme. Nu este vorba să dai în paranoia, însă este important să te motivezi, în aşa fel încât să-ţi conştientizezi potenţialul şi să acţionezi în consecinţă.
...ŞI MI-A CITIT DIN JURNALUL OANEI PELLEA
Scena e formată din trei pereţi, însă există şi al patrulea, imaginar, care închide camera; atunci eu sunt singur în lumea mea, nu sunt cu spectatorii. Pot face ce vreau. Pot fi cine vreau.
[Şi nimeni nu îl vede! – câtă libertate]
CU IAŞIUL – DACĂ AM COLABORĂRI CU TIMIŞOARA, DE CE NU ŞI CU IAŞI?
M-aş duce să joc la Iaşi, dar cred că aş avea emoţii foarte mari. M-aş simţi ca şi când lumea ar vrea să îi demonstrez ceva, ca atunci când eşti copil şi cei mari îţi spun să zici o poezie, iar tu te închistezi şi zici că nu vrei, tocmai pentru că ţi pretinde aceasta.
MANOLE, TIMPUL TRECE, DAR ANA NU MAI VINE...
[Ce poate însemna boemia când eşti tânăr şi ştii ce vrei să faci? – exact lupta pentru a-ţi atinge idealurile. Însă ce înseamnă sacrificiul atunci când nu îl conştientizezi? Şi abia după ce reuşeşti tot ceea ce îţi propui, realizezi că de fapt tot ce ai vrut era să lupţi. Acum?]
Prietenii s-au selectat, trenurile s-au rărit, spectacolele s-au înmulţit... şi nu mai ştii pe unde eşti. Dar... e firesc să se întâmple aşa. Asta e evoluţia. Însă îmi pare rău că nu mai e cum era. Eu trăiesc mai mult în trecut, în perioada în care ştiam ce voiam şi ce trebuia să fac pentru a ajunge acolo, când toată energia mea era canalizată spre meserie. Acum nici nu pot privi viitorul. Nu vreau să fiu om mare.
...ŞI IMPRESIILE MELE ÎNAINTE DE A-MI SPUNE CĂ IAR SE LASĂ DE FUMAT:
«Gândul Actorului e doar la teatru. Cât este teatrul de egoist? Însă cât de profundă îi poate fi inconştienţa că nu este înţeles?»
«Mi-e greu a-l numi un actor bun doar pentru că joacă atât de bine un rol. Actorii buni continuă să iasă la rampă, evlavios, formaţi cu mentalitatea sacrificiului pentru artă. Marius Manole este în sine altceva; aduce ceva inexistent până la el în teatrul românesc. Încă mă decid ce este acest anumit ‘ceva’, însă, până la lămurire, îmi caut scuzele pentru a mai vedea cel puţin încă o reprezentaţie din toate spectacolele sale.»
«Îl prefer în postura actorului brevetator de tehnică, a acelui ‘je ne sais quoi, dar trebuie să îl mai văd’. El trebuie să rămână o noutate şi un superlativ al abilităţilor pe care le posedă, altfel va înceta să mai existe. Eu îl prefer... în postura actorului care există şi moare până la următoarea urcare pe scenă.»
«E greu a spune că a disecat anatomia unui câine, pentru a-şi construi personajul. E greu... şi ar fi o minciună. Marius Manole construieşte, de la prima celulă până la materia cenuşie, un personaj de referinţă pentru Iadul maidanez. Îl ajuta mult tipologia fantastică a lui Bulgakov; îl ajută regia quasi-matematică a lui Kordonskiy; însă, mai presus de orice, îl ajută corpul rupt parcă din coasta lui Billy Elliot.»
«Artistul e un cumul de momente, fiecare cu altă valoare. Actorul (cu tot cu bagajul de personaje) crede că va muri odată cu stingerea sa din viaţă. Nu ştiu dacă este trist, pe cât real, faptul că acum căutăm să îl sanctificăm, iar peste ani de zile nu vom şti dacă vom mai avea nevoie de el.
De ce fiecare clipă îşi are propria valoare? de ce nu putem să apreciem un tot per ansamblu şi ne chinuim să deducem doar ce ni se oferă acum? Chiar nu putem să le facem viaţa împlinită? să le aducem fericirea? Pentru că doar noi, cei care vin la teatru, putem să îi înălţăm sau coborâm; de noi depind spiritul şi gradul lor de degradare. Ei depind de noi, iar salvarea noastră... de ei!»
meritul acestui interviu deosebit ii apartine dnei. Veronica Placintescu
sursa:www.roliteratura.ro
Însă eu l-am descoperit pe acest micuţ moldovean, scoborât din târgul Copoului şi adunat din frânturi de respect provincial. Ce puteam spune decât ‘uite-l pe unul de-al meu’?
... şi cum totul se întâmplă cu motiv, la aproape 5 ani după ce l-am văzut prima dată pe scenă, mi-a fost dat să îl cunosc – persiflând şi / sau stigmatizând metafizicul (ştie el de ce am spus asta).
TOATA VIAŢA MEA A FOST UN CUMUL DE ÎNTÂMPLĂRI FERICITE
Eu nu cred în coincidenţe. Avem senzaţia că ne facem norocul singuri, însă eu cred că noi, de fapt, urmăm o cale. Lucrurile au un mod de a se petrece, în aşa fel încât doar să ne creeze senzaţia că viitorul depinde de noi.
CÂT DE NOCIVĂ ESTE DEPENDENŢA TEATRULUI DE ACTOR ŞI A ACTORULUI DE TEATRU?
Eu nu cred în sacrificul major pe care îl cere teatrul, dar cred că mi-ar putea aduce salvarea în numeroase situaţii. Cred că aş putea simţi plăcerea nebună sau nevoia nebună să joc, tocmai pentru a mă dezice de ce se întâmplă în jurul meu.
Teatrul îţi ia foarte multe lucruri; cere tot de la tine. Şi, într-un fel, te apuci din inconştienţă. Devii dependent, însă în sensul frumos. E ca un microb, atât pentru cei care îl practică, cât şi pentru spectatori. Sunt oameni care vin o singură dată la teatru şi îşi dau seama că trebuie să mai vină, măcar o perioadă.
ÎN CULISE EXISTĂ... CEVA MAGIC: DIFERENŢA ÎNTRE PARADISIAC ŞI LUCIFERIC
E o lume poate chiar mai frumoasă decât cea de pe scenă. Transformarea actorului în acele câteva clipe înainte de a intra pe scenă e fascinantă şi, părerea mea, mai importantă decât ceea ce se vede efectiv din sală.
Lumea vine la teatru, pentru că este atrasă de un mister pe care nu îl poate elucida, chiar dacă îşi doreşte.
[Spectatorii sunt forţaţi, practic, să asceadă la cunoaşterea luciferică. De aici rezultă şi dependenţa. De aici şi revenirea în altă seară; vindecarea prin teatru. Terapia continuă, iar omului îi este dată o măsură suficientă de medicament pentru a mai trăi încă o zi în lumea cotidiană]
MARIUS – SPECTATORUL PRIVILEGIAT
Lumea din culise este mult mai intensă. Actorii sunt ca nişte copii mici, care se joacă în permanenţă. Oricât de tânăr sau în vârstă ar fi un actor, tot are vanităţi, tot are orgolii. Şi acum mă fascinează unii actori înainte de a intra în scenă. Mă uit din afară şi observ acel pas decisiv, când actorul se metamorfozează. E ceva extraordinar de frumos! Pulsul creşte, atenţia se ascute, memoria se întăreşte.
MARIUS – ‘ŢIGARA DE DUPĂ’
Sunt unii spectatori care fac din mine viciul lor şi nu sunt încântat de asta. Ei nu înţeleg diferenţa dintre mine şi personaj... şi nici pe aceea dintre mine şi ei.
[Natura umană tânjeşte după cunoaştere; nu înţelege misterul şi se consideră deasupra lui. Cu o demenţă de neînţeles pentru actor, spectatorul revine şi se consideră atipic, diferit de ceilalţi 300 care îl aplaudă la sfârşit de piesă; astfel, oamenii înşişi se singularizează, într-un moment în care ar trebui să îşi caute apartenenţa la un grup. Ei vin la teatru tocmai pentru a interacţiona cu pasiuni şi dureri similare lor. De ce îşi propun să fie unici tocmai când ar trebui să nu fie singuri? De ce caută pe singurul om pe care nu ar trebui să îl abordeze – Actorul?].
Nici nu îi interesează spectacolul, vin şi revin doar pentru tine.
[dispare teatrul, se insatalează psihoza].
Sunt oameni singuri şi se identifică cu misterul şi poezia personajelor pe care le joc. O parte din mine poate e aşa, căci altfel nu aş putea să fiu actor, dar este o mare diferenţă. Eu îi ajut doar pe scenă, nu şi în afara ei.
TOATĂ LUMEA ARE TALENT LA TEATRU
...însă nu toţi îşi doresc să se formeze în această meserie. Există oameni dăruiţi şi oameni mai puţin dăruiţi; toată lumea are talent la teatru.
ARTA ESTE SUBIECTIVĂ
Uneori se întâlnesc energii total diferite, de aceea unii spectatori mă plac, iar alţii pot spune că mă urăsc; fără motive, în ambele cazuri. Se crează psihoze ce recidivează ori din invidie, ori din funcţionarea pe aceeaşi lungime de undă, ori, pur şi simplu, din nimic.
VICTORIILE SUNT PRELUDIUL ÎNFRÂNGERII
De fiecare dată când intru în scenă, mă simt de parcă urc pentru prima dată. La “Privighetoarea şi trandafirul” intru într-o panică incredibilă.
[Emoţiile actorului funcţioneză pe aceleaşi unde cu emoţiile spectatorului. Pe cât e el de emoţionat, pe atât se transmite sentimentul de partea cealaltă. Noi, spectatorii, avem un rol important – nu acela de a aplauda, ci acela de a-i închide lui camera; suntem al patrulea perete negru. În funcţie de noi, el poate sensibiliza, se poate transforma, poate muri şi învia].
În momentul în care îmi iese bine un rol la premieră, eu sunt trist. Lumea nu înţelege, însă eu cred că atunci când ajungi la un succes, inevitabil urmează căderea. Nu poţi fi la înălţime toată viaţa, deşi toţi ne dorim asta...
MARIUS – CE COPIL, MĂI MAMĂ, MĂI!
Mie nu mi-e frică de îmbătrânire; din punctul meu de vedere, într-un fel, deşi pare ridicol, eu abia aştept să se termine toată povestea; pentru mine este suficientă viaţa asta, nu vreau să mă întind la infinit. Eu nu îmi văd moartea ca şi când ar veni ca o catastrofă.
[Este singurul actor pentru care mi-e teamă de îmbătrânire. În general, văd trecerea timpului pentru un artist nu ca pe un bagaj de experienţă, ci ca pe o doză de expresivitate sporită. El, însă, aduce expresivitatea acum, în acest moment al vieţii sale. Unde ar putea fi peste 20 de ani? într-un rol de om mare? Nu i se potriveşte sau nu cred că i s-ar putea potrivi... atunci, propriile sale nebunii s-ar putea instala].
Nu ştiu în ce mă văd jucând peste 20 de ani, dar mi-aş dori să ajung acolo unde să învăţ arta cuvântului mai bine. Mă uit la actori ca Mariana Mihuţ, Dorina Chiriac, Victor Rebengiuc, Rodica Mandache – spun un cuvânt şi duc o lume întreagă! Mi-aş dori să fac un spectacol de 2 ore şi să nu mă mişc; să emoţionez fără să fac nicio acţiune parazitară... doar să stau şi să vorbesc.
NOI DEVENIM MAI BUNI PRIN SIMŢUL OBSERVAŢIEI
Cu cât eşti mai atent în lume şi vezi ce se întâmplă în jurul tău, cu atât devii mai bun ca actor. Noi, actorii, lucrăm prin analogie – facem analogii din viaţa noastră şi experienţele noastre pentru a ne construi personajele. Eu mă perfecţionez fiind foarte atent în jurul meu. Perfecţiunea oricum nu poate fi atinsă, dar scopul nostru este acela de a tot încerca, în fiecare zi mai mult. Mai binele este duşmanul binelui; iar fiecare zi este o luptă între cele două paradigme. Nu este vorba să dai în paranoia, însă este important să te motivezi, în aşa fel încât să-ţi conştientizezi potenţialul şi să acţionezi în consecinţă.
...ŞI MI-A CITIT DIN JURNALUL OANEI PELLEA
Scena e formată din trei pereţi, însă există şi al patrulea, imaginar, care închide camera; atunci eu sunt singur în lumea mea, nu sunt cu spectatorii. Pot face ce vreau. Pot fi cine vreau.
[Şi nimeni nu îl vede! – câtă libertate]
CU IAŞIUL – DACĂ AM COLABORĂRI CU TIMIŞOARA, DE CE NU ŞI CU IAŞI?
M-aş duce să joc la Iaşi, dar cred că aş avea emoţii foarte mari. M-aş simţi ca şi când lumea ar vrea să îi demonstrez ceva, ca atunci când eşti copil şi cei mari îţi spun să zici o poezie, iar tu te închistezi şi zici că nu vrei, tocmai pentru că ţi pretinde aceasta.
MANOLE, TIMPUL TRECE, DAR ANA NU MAI VINE...
[Ce poate însemna boemia când eşti tânăr şi ştii ce vrei să faci? – exact lupta pentru a-ţi atinge idealurile. Însă ce înseamnă sacrificiul atunci când nu îl conştientizezi? Şi abia după ce reuşeşti tot ceea ce îţi propui, realizezi că de fapt tot ce ai vrut era să lupţi. Acum?]
Prietenii s-au selectat, trenurile s-au rărit, spectacolele s-au înmulţit... şi nu mai ştii pe unde eşti. Dar... e firesc să se întâmple aşa. Asta e evoluţia. Însă îmi pare rău că nu mai e cum era. Eu trăiesc mai mult în trecut, în perioada în care ştiam ce voiam şi ce trebuia să fac pentru a ajunge acolo, când toată energia mea era canalizată spre meserie. Acum nici nu pot privi viitorul. Nu vreau să fiu om mare.
...ŞI IMPRESIILE MELE ÎNAINTE DE A-MI SPUNE CĂ IAR SE LASĂ DE FUMAT:
«Gândul Actorului e doar la teatru. Cât este teatrul de egoist? Însă cât de profundă îi poate fi inconştienţa că nu este înţeles?»
«Mi-e greu a-l numi un actor bun doar pentru că joacă atât de bine un rol. Actorii buni continuă să iasă la rampă, evlavios, formaţi cu mentalitatea sacrificiului pentru artă. Marius Manole este în sine altceva; aduce ceva inexistent până la el în teatrul românesc. Încă mă decid ce este acest anumit ‘ceva’, însă, până la lămurire, îmi caut scuzele pentru a mai vedea cel puţin încă o reprezentaţie din toate spectacolele sale.»
«Îl prefer în postura actorului brevetator de tehnică, a acelui ‘je ne sais quoi, dar trebuie să îl mai văd’. El trebuie să rămână o noutate şi un superlativ al abilităţilor pe care le posedă, altfel va înceta să mai existe. Eu îl prefer... în postura actorului care există şi moare până la următoarea urcare pe scenă.»
«E greu a spune că a disecat anatomia unui câine, pentru a-şi construi personajul. E greu... şi ar fi o minciună. Marius Manole construieşte, de la prima celulă până la materia cenuşie, un personaj de referinţă pentru Iadul maidanez. Îl ajuta mult tipologia fantastică a lui Bulgakov; îl ajută regia quasi-matematică a lui Kordonskiy; însă, mai presus de orice, îl ajută corpul rupt parcă din coasta lui Billy Elliot.»
«Artistul e un cumul de momente, fiecare cu altă valoare. Actorul (cu tot cu bagajul de personaje) crede că va muri odată cu stingerea sa din viaţă. Nu ştiu dacă este trist, pe cât real, faptul că acum căutăm să îl sanctificăm, iar peste ani de zile nu vom şti dacă vom mai avea nevoie de el.
De ce fiecare clipă îşi are propria valoare? de ce nu putem să apreciem un tot per ansamblu şi ne chinuim să deducem doar ce ni se oferă acum? Chiar nu putem să le facem viaţa împlinită? să le aducem fericirea? Pentru că doar noi, cei care vin la teatru, putem să îi înălţăm sau coborâm; de noi depind spiritul şi gradul lor de degradare. Ei depind de noi, iar salvarea noastră... de ei!»
meritul acestui interviu deosebit ii apartine dnei. Veronica Placintescu
sursa:www.roliteratura.ro
Cine este Marius Manole?
Uneori stau si ma intreb cine este Marius Manole?Cine este acest tanar talentat care se daruie publicului cu fiecare spectacol jucat?Poate ca a avut si noroc dar a si muncit din rasputeri pentru a ajunge un actor desavarsit.Este printre putinii artisti care nu si-a prostituat meseria,care isi traieste rolurile ca si cand ar fi ultima lui reprezentatie scenica.In munca sa este perseverent si nu se abate niciodata de la crezul sau:actoria.Daca este sa vorbim despre omul Marius Manole,nu vreau si nu pot sa ma mint,confundandu-i identitatea sa cu cea a personajelor interpretate.Il percep ca pe un om normal,care sufera din dragoste pentru arta.Stiu cat de mult il intristeaza pervertizarea teatrului,a culturii si il inteleg.Ca om il cunosc de la diverse emisiuni unde a fost invitat.Ultima data mi-a facut o deosebita placere sa-l ascult povestindu-si viata si traiectoria artistica la o emisiune de pe antena2 si anume la ''Dincolo de aparente''.Am ramas uimita sa vad ca mai exista oameni sinceri in lumea asta,dornici sa-si depaseasca limitele,dornici sa ajunga la o cunoastere absoluta.Se spune ca invatam mai mult din vorbele batranilor intelepti.Ei bine,eu va pot confirma contrariul fiindca am invatat multe Idei de la un tanar de 31 de ani cu suflet de copil.Un om simplu,modest de la care ai ce retine...Un tanar frumos,care prefera sa traiasca mai mult in trecut( nici eu nu sunt multumita de prezent),un baiat ambitios,hotarat si foarte curajos fiindca iti trebuie curaj ca sa vii din provincie in capitala pentru a te forma ca actor.Niciodata nu stim totul,ca actori ne formam ani la rand,trecem prin foarte multe experiente,insa din cauza conditiei noastre existentiale tindem sa atingem numai cunoasterea Paradisiaca fiindca ne trebuie mai mult decat o viata pentru a ajunge la o cunostere Lucifrica ,deplina...
Candva,bunul meu Cioran m-a invata un lucru:renuntarea presupune sacrificiul iar sacrificiul presupune atingerea fercirii depline!Stiu,am invatat ca trebuie sa suferim pentru idealurile noastre,idealuri care depasesc tot ceea ce inseamna materie fizica si efemeritate.
ps:Nu te mai gandi sa renunti la tigari.Tutunul e viciu dar nu e pacat de moarte.
Candva,bunul meu Cioran m-a invata un lucru:renuntarea presupune sacrificiul iar sacrificiul presupune atingerea fercirii depline!Stiu,am invatat ca trebuie sa suferim pentru idealurile noastre,idealuri care depasesc tot ceea ce inseamna materie fizica si efemeritate.
ps:Nu te mai gandi sa renunti la tigari.Tutunul e viciu dar nu e pacat de moarte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)



