Casandra Lungu
Yuriy Kordonskiy a decis sa continue seria montarilor pe scenele bucurestene. Ultima premiera - Inima de caine, la Sala Amfiteatru a TNB. Un felinar parca pribeag si acorduri de opera. Intr-o seara crunta, cand iarna sovietica ii vana pe cei slabi si neajutorati, cainele Sharik (Marius Manole) se intalneste cu profesorul Preobrajenski, somitatea medicala rusa. Pana atunci, Sharik era un caine liber: sa hoinareasca pe strazile Moscovei, sa fure un carnacior polonez, sau liber sa fie prada celor nemilosi.
Brusc, animalul ajunge in casa profesorului si va servi drept cobai pentru ultimul experiment al acestuia: incercarea de a transplanta hipofiza umana la animale, in vederea obtinerii tineretii eterne. Nauc, Sharik nu intelege ce i s-a intamplat. Dar in confortul apartamentului de 7 camere, e gata sa renunte. In fond, ce e libertatea? Abur, fictiune, mofturi democratice.
Totul pare pierdut. Pe masa de operatie, Sharik isi traieste ultimele clipe. De-abia acum e ingrozit de ce i se poate intampla si intelege ca s-a uneltit impotriva lui. Totusi, ii ramane o certitudine - sufletul unui caine rezista. Si a rezistat.
Tipograf Tipografovici Sharikov e responsabil de prinderea pisicilor in Moscova. E un betiv notoriu, un mitocan si un neispravit. Se revolta impotriva burgheziei, il citeste pe Engels si isi permite sa il infrunte pe Preobrajenski. Se inscrie in regístrele statului si pretinde sa nu fie tratat cu domnule, ci cu apelativul tovaras. Asadar, un demn exponent al regimului. Licarirea din ochii lui Sharik, inocenta privirii si naivitatea actiunilor lui s-au disipat. Tipograf Tipografovici este rece si sterp. Dar vrea sa mearga la Circ pentru ca ii plac elefantii si atmosfera. Mananca de pe jos si fugareste pisici. Sufletul unui caine nu moare niciodata.
Preobrajinski, constrans de Comitetul de bloc si de propria constiinta, isi recunoaste greseala si e dispus sa o indrepte. Caci, dupa cum singur spune, inima de om e cea mai josnica dintre toate care exista. Tipograf Tipografovici redevine Sharik. Celeste, Aida! Sunt cuvintele care l-au animat si il anima in continuare pe Sharik. Cuvintele care il ajuta sa nu moara cand burghezii arunca cu apa fierbinte si cand vantul aduce cu el pericole. La urma urmei, insa, cui ii pasa?
Cat suflet in interpretarea lui Marius Manole, care trece prin n registre, de la adorabil la infam, de la inocent la abject, de la caine prigonit de oameni la functionar care isi ia revansa prigonind la randul lui un suflet inocent de fata. Fireste ca Victor Rebengiuc e echilibrul perfect intre aristocratul niciodata subjugat si omul care, provizoriu, trebuie sa accepte concesiile pentru a merge mai departe, Mircea Rusu e serios si ferm in rolul asistentului, iar Tania Popa te cucereste cu izbucnirile ei.
Dar in toate e mereu un primus inter pares. Aici e Marius Manole, care detine puterea de a reda cu minutiozitate atatea emotii si nuante ale unui suflet de caine.
Mutatis mutandis, intregul spectacol expune drama comunismului si tot uratul pe care l-a semanat in jurul sau. Un puternic moment vizual al piesei este derularea steagului rosu comunist pe fondul unui discurs patriotic al lui Sharikov. Textul lui Bulgakov are frumusetea de a spune direct putine lucruri si de a nu da sentinte. Te lasa sa descoperi prin indarjirea lui Sharikov inutilitatea partidului si nostalgia unei vieti anterioare, in libertate, lipsite de griji si ingradiri.
Marius Manole e inima spectacolului de la inceput si pana la sfarsit. La un moment dat, vazandu-se reflectat intr-o vitrina, Sarik exclama “Vai, dar ce superb sunt!”. Da, Marius este superb, iar banala istorisire a unei vieti de caine se proiecteaza ca o tragedia a vietii in sine, timp de aproape trei ore, tocmai in adancul sufletului fiecarui spectator.
miercuri, 27 ianuarie 2010
Cui i-a pasat vreodata?
Casandra Lungu
Textul participă la concursul „Cronicar de ocazie”, iar doritorii pot intra în cursa pentru un pachet de cărţi oferite de Editura Nemira, dacă trimit o cronică la adresa andromonica@yahoo.com.
Yuriy Kordonskiy a decis sa continue seria montarilor pe scenele bucurestene. Ultima premiera - Inima de caine, la Sala Amfiteatru a TNB. Un felinar parca pribeag si acorduri de opera. Intr-o seara crunta, cand iarna sovietica ii vana pe cei slabi si neajutorati, cainele Sharik (Marius Manole) se intalneste cu profesorul Preobrajenski, somitatea medicala rusa. Pana atunci, Sharik era un caine liber: sa hoinareasca pe strazile Moscovei, sa fure un carnacior polonez, sau liber sa fie prada celor nemilosi.
Brusc, animalul ajunge in casa profesorului si va servi drept cobai pentru ultimul experiment al acestuia: incercarea de a transplanta hipofiza umana la animale, in vederea obtinerii tineretii eterne. Nauc, Sharik nu intelege ce i s-a intamplat. Dar in confortul apartamentului de 7 camere, e gata sa renunte. In fond, ce e libertatea? Abur, fictiune, mofturi democratice.
Totul pare pierdut. Pe masa de operatie, Sharik isi traieste ultimele clipe. De-abia acum e ingrozit de ce i se poate intampla si intelege ca s-a uneltit impotriva lui. Totusi, ii ramane o certitudine - sufletul unui caine rezista. Si a rezistat.
Tipograf Tipografovici Sharikov e responsabil de prinderea pisicilor in Moscova. E un betiv notoriu, un mitocan si un neispravit. Se revolta impotriva burgheziei, il citeste pe Engels si isi permite sa il infrunte pe Preobrajenski. Se inscrie in regístrele statului si pretinde sa nu fie tratat cu domnule, ci cu apelativul tovaras. Asadar, un demn exponent al regimului. Licarirea din ochii lui Sharik, inocenta privirii si naivitatea actiunilor lui s-au disipat. Tipograf Tipografovici este rece si sterp. Dar vrea sa mearga la Circ pentru ca ii plac elefantii si atmosfera. Mananca de pe jos si fugareste pisici. Sufletul unui caine nu moare niciodata.
Preobrajinski, constrans de Comitetul de bloc si de propria constiinta, isi recunoaste greseala si e dispus sa o indrepte. Caci, dupa cum singur spune, inima de om e cea mai josnica dintre toate care exista. Tipograf Tipografovici redevine Sharik. Celeste, Aida! Sunt cuvintele care l-au animat si il anima in continuare pe Sharik. Cuvintele care il ajuta sa nu moara cand burghezii arunca cu apa fierbinte si cand vantul aduce cu el pericole. La urma urmei, insa, cui ii pasa?
Cat suflet in interpretarea lui Marius Manole, care trece prin n registre, de la adorabil la infam, de la inocent la abject, de la caine prigonit de oameni la functionar care isi ia revansa prigonind la randul lui un suflet inocent de fata. Fireste ca Victor Rebengiuc e echilibrul perfect intre aristocratul niciodata subjugat si omul care, provizoriu, trebuie sa accepte concesiile pentru a merge mai departe, Mircea Rusu e serios si ferm in rolul asistentului, iar Tania Popa te cucereste cu izbucnirile ei.
Dar in toate e mereu un primus inter pares. Aici e Marius Manole, care detine puterea de a reda cu minutiozitate atatea emotii si nuante ale unui suflet de caine.
Mutatis mutandis, intregul spectacol expune drama comunismului si tot uratul pe care l-a semanat in jurul sau. Un puternic moment vizual al piesei este derularea steagului rosu comunist pe fondul unui discurs patriotic al lui Sharikov. Textul lui Bulgakov are frumusetea de a spune direct putine lucruri si de a nu da sentinte. Te lasa sa descoperi prin indarjirea lui Sharikov inutilitatea partidului si nostalgia unei vieti anterioare, in libertate, lipsite de griji si ingradiri.
Marius Manole e inima spectacolului de la inceput si pana la sfarsit. La un moment dat, vazandu-se reflectat intr-o vitrina, Sarik exclama “Vai, dar ce superb sunt!”. Da, Marius este superb, iar banala istorisire a unei vieti de caine se proiecteaza ca o tragedia a vietii in sine, timp de aproape trei ore, tocmai in adancul sufletului fiecarui spectator.
Textul participă la concursul „Cronicar de ocazie”, iar doritorii pot intra în cursa pentru un pachet de cărţi oferite de Editura Nemira, dacă trimit o cronică la adresa andromonica@yahoo.com.
Yuriy Kordonskiy a decis sa continue seria montarilor pe scenele bucurestene. Ultima premiera - Inima de caine, la Sala Amfiteatru a TNB. Un felinar parca pribeag si acorduri de opera. Intr-o seara crunta, cand iarna sovietica ii vana pe cei slabi si neajutorati, cainele Sharik (Marius Manole) se intalneste cu profesorul Preobrajenski, somitatea medicala rusa. Pana atunci, Sharik era un caine liber: sa hoinareasca pe strazile Moscovei, sa fure un carnacior polonez, sau liber sa fie prada celor nemilosi.
Brusc, animalul ajunge in casa profesorului si va servi drept cobai pentru ultimul experiment al acestuia: incercarea de a transplanta hipofiza umana la animale, in vederea obtinerii tineretii eterne. Nauc, Sharik nu intelege ce i s-a intamplat. Dar in confortul apartamentului de 7 camere, e gata sa renunte. In fond, ce e libertatea? Abur, fictiune, mofturi democratice.
Totul pare pierdut. Pe masa de operatie, Sharik isi traieste ultimele clipe. De-abia acum e ingrozit de ce i se poate intampla si intelege ca s-a uneltit impotriva lui. Totusi, ii ramane o certitudine - sufletul unui caine rezista. Si a rezistat.
Tipograf Tipografovici Sharikov e responsabil de prinderea pisicilor in Moscova. E un betiv notoriu, un mitocan si un neispravit. Se revolta impotriva burgheziei, il citeste pe Engels si isi permite sa il infrunte pe Preobrajenski. Se inscrie in regístrele statului si pretinde sa nu fie tratat cu domnule, ci cu apelativul tovaras. Asadar, un demn exponent al regimului. Licarirea din ochii lui Sharik, inocenta privirii si naivitatea actiunilor lui s-au disipat. Tipograf Tipografovici este rece si sterp. Dar vrea sa mearga la Circ pentru ca ii plac elefantii si atmosfera. Mananca de pe jos si fugareste pisici. Sufletul unui caine nu moare niciodata.
Preobrajinski, constrans de Comitetul de bloc si de propria constiinta, isi recunoaste greseala si e dispus sa o indrepte. Caci, dupa cum singur spune, inima de om e cea mai josnica dintre toate care exista. Tipograf Tipografovici redevine Sharik. Celeste, Aida! Sunt cuvintele care l-au animat si il anima in continuare pe Sharik. Cuvintele care il ajuta sa nu moara cand burghezii arunca cu apa fierbinte si cand vantul aduce cu el pericole. La urma urmei, insa, cui ii pasa?
Cat suflet in interpretarea lui Marius Manole, care trece prin n registre, de la adorabil la infam, de la inocent la abject, de la caine prigonit de oameni la functionar care isi ia revansa prigonind la randul lui un suflet inocent de fata. Fireste ca Victor Rebengiuc e echilibrul perfect intre aristocratul niciodata subjugat si omul care, provizoriu, trebuie sa accepte concesiile pentru a merge mai departe, Mircea Rusu e serios si ferm in rolul asistentului, iar Tania Popa te cucereste cu izbucnirile ei.
Dar in toate e mereu un primus inter pares. Aici e Marius Manole, care detine puterea de a reda cu minutiozitate atatea emotii si nuante ale unui suflet de caine.
Mutatis mutandis, intregul spectacol expune drama comunismului si tot uratul pe care l-a semanat in jurul sau. Un puternic moment vizual al piesei este derularea steagului rosu comunist pe fondul unui discurs patriotic al lui Sharikov. Textul lui Bulgakov are frumusetea de a spune direct putine lucruri si de a nu da sentinte. Te lasa sa descoperi prin indarjirea lui Sharikov inutilitatea partidului si nostalgia unei vieti anterioare, in libertate, lipsite de griji si ingradiri.
Marius Manole e inima spectacolului de la inceput si pana la sfarsit. La un moment dat, vazandu-se reflectat intr-o vitrina, Sarik exclama “Vai, dar ce superb sunt!”. Da, Marius este superb, iar banala istorisire a unei vieti de caine se proiecteaza ca o tragedia a vietii in sine, timp de aproape trei ore, tocmai in adancul sufletului fiecarui spectator.
Marius Manole-raspunde
Este un joc vechi, un joc de societate, o formă simplă şi puţin dură de a te face să spui adevărul… Dacă teatrul este adevăr şi dacă cei care sunt prinşi în lumea lui ne acceptă, noi îi provocăm să răspundă şi le aşezăm în faţă… „Chestionarul lui Proust”. Astăzi, actorul şi regizorul Marius Manole…
* marius-manole-in-rolul-victimei
*1. Principala mea trăsătură
Sunt agitat încontinuu. Nu pot să stau.
*2. Calitatea pe care ai vrea să o descoperi la un bărbat.
Umorul
* 3. Calitatea pe care ai vrea să o descoperi la o femeie
Umorul
* 4. Ce preţuiesc cel mai mult la prietenii mei
Că mă lasă independent. Că nu sunt posesivi.
* 5. Principalul meu defect
Că amân lucrurile.
* 6. Ocupaţia mea preferată
Teatrul
* 7. Fericirea, aşa cum o visez
La malul mării sau în vârf de munte.
* 8. Care ar fi cea mai mare nefericire
Să nu mai fie părinţii mei
* 9. Locul unde aş vrea să trăiesc
New York
* 10. Prozatorii mei preferaţi
Balzac, Proust
* 11. Poeţii mei preferaţi
Jacques Prevert, Edgar Allan Poe, Eminescu
* marius-manole-visul-unei-nopti-de-vara12. Eroii mei preferaţi din literatură şi viaţa reală
N-am. Tot timpul m-am ferit să am un erou preferat
*13. Eroinele mele preferate din literatură şi din viaţa reală
Asemenea.
* 14. Compozitorii mei preferaţi
Mozart, Bach
*15. Pictorii mei preferaţi
Van Gogh
* 16. Ce urăsc cel mai mult
Răutatea gratuită şi invidia
* 17. Darul pe care aş vrea să-l am
Liniştea
* 18. Cum aş vrea să mor
N-aş vrea să mor… Împăcat.
*19. Greşelile care-ţi inspiră cea mai mare indulgenţă
Inconştienţa
* 20. Deviza mea
Am descoperit-o acum… Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima zi din viaţa ta.
*21. Starea mea de spirit actuală
Incertă. Nu sunt nicicum. Nu sunt nici liniştit, nici în căutare, sunt agitat, curios, obosit, odihnit. Sunt în toate felurile astea.
Postat de Yorick in 25 January 2010,nr11
* marius-manole-in-rolul-victimei
*1. Principala mea trăsătură
Sunt agitat încontinuu. Nu pot să stau.
*2. Calitatea pe care ai vrea să o descoperi la un bărbat.
Umorul
* 3. Calitatea pe care ai vrea să o descoperi la o femeie
Umorul
* 4. Ce preţuiesc cel mai mult la prietenii mei
Că mă lasă independent. Că nu sunt posesivi.
* 5. Principalul meu defect
Că amân lucrurile.
* 6. Ocupaţia mea preferată
Teatrul
* 7. Fericirea, aşa cum o visez
La malul mării sau în vârf de munte.
* 8. Care ar fi cea mai mare nefericire
Să nu mai fie părinţii mei
* 9. Locul unde aş vrea să trăiesc
New York
* 10. Prozatorii mei preferaţi
Balzac, Proust
* 11. Poeţii mei preferaţi
Jacques Prevert, Edgar Allan Poe, Eminescu
* marius-manole-visul-unei-nopti-de-vara12. Eroii mei preferaţi din literatură şi viaţa reală
N-am. Tot timpul m-am ferit să am un erou preferat
*13. Eroinele mele preferate din literatură şi din viaţa reală
Asemenea.
* 14. Compozitorii mei preferaţi
Mozart, Bach
*15. Pictorii mei preferaţi
Van Gogh
* 16. Ce urăsc cel mai mult
Răutatea gratuită şi invidia
* 17. Darul pe care aş vrea să-l am
Liniştea
* 18. Cum aş vrea să mor
N-aş vrea să mor… Împăcat.
*19. Greşelile care-ţi inspiră cea mai mare indulgenţă
Inconştienţa
* 20. Deviza mea
Am descoperit-o acum… Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima zi din viaţa ta.
*21. Starea mea de spirit actuală
Incertă. Nu sunt nicicum. Nu sunt nici liniştit, nici în căutare, sunt agitat, curios, obosit, odihnit. Sunt în toate felurile astea.
Postat de Yorick in 25 January 2010,nr11
Marius Manole: Pentru mine teatrul e „tinereţe fără bătrâneţe”
Numărul 11 al revistei Yorick, se remarcă printr-un interviu excelent cu actorul Marius Manole, semnat de jurnalista & cronicarul teatral Monica Andronescu.
M-am întâlnit cu Marius Manole într-o seară, la teatru, după o zi de repetiţii şi înainte de spectacolul „Sinucigaşul”. Cum e Marius Manole? E puţin fragil, puţin duios, puţin revoltat, puţin romantic, puţin trist, puţin ironic… Fumează, vorbeşte cu tine, urcă pe scenă, joacă, trăieşte, totul cu o pasiune şi o forţă molipsitoare. Nu ştiu ce să vă spun despre Marius Manole. Doar să mergeţi să-l vedeţi la teatru… Sau ştiu. E un actor pentru care, dacă n-ar fi existat, teatrul ar fi trebuit inventat. (M.A.)
De ce te-ai apucat de teatru?
Din clasa întâi am făcut teatru.
Întâmplător am ajuns la clubul copiilor din Iaşi. Taică-meu luase un aparat de fotografiat şi m-am dus la cercul de foto. Doar că eram mulţi copii, vreo 50, şi existau doi profesori, unul de foto şi unul de teatru. Nu ne-au mai întrebat unde vrem, ne-au împărţit în două… Şi eu am nimerit în grupa de la teatru. Cum eram un copil foarte timid pe timpul acela, n-am avut curaj să zic că eu nu vreau la teatru. Şi am rămas acolo. Aşa a început toată povestea.
Care e prima ta amintire legată de teatru?
Acolo e. Când m-am urcat pe scenă şi a trebuit să cânt un cântec. Ne-au urcat pe scenă pe rând, era o sală plină cu vreo 30 de copii. Eu am cântat „Trei culori cunosc pe lume”. Atâta cântec ştiam eu şi atâtea culori… Mi-amintesc că am avut foarte mari emoţii. A fost prima dată când am avut emoţii pe o scenă de teatru: scena de la Clubul Copiilor din Iaşi.
Cum arăta Iaşiul în copilăria ta?
Ţin minte că era un oraş foarte verde, cu mulţi copii. Cu Palatul Culturii, cu Copoul, cu Teatrul Naţional pe lângă care ne jucam, cu Teatrul de Vară care nu mai există, cu dealul de lângă Teatrul Copiilor care nu mai există nici el, cu Orăşelul Copiilor care nu mai există, cu patinoarul care nu mai există, cu Sala Sporturilor care există, dar nu se mai face nimic în ea. Cu celebrul Bahlui, care străbate oraşul, cu gara din Iaşi, un loc care mă fascina… Cu parcul de lângă bloc care nu mai există nici el, unde mi-am spart capul de trei ori în scrânciob…
Care e prima dezamăgire legată de teatru?
N-am avut un eveniment care să mă marcheze foarte puternic negativ. Dezamăgirea mea mare e acum, în momentul ăsta. Pentru că în teatru lucrurile nu mai funcţionează nicicum, a devenit ceva foarte mercantil. Nu mai are poezie, nu mai are farmec, mister. E o chestie aşa… toată lumea aleargă după bani, toată lumea vine la repetiţii în fugă… parcă nu mai e bucuria aia de la repetiţii, să te întâlneşti, să repeţi, să descoperi, să cauţi. Toată lumea e disperată după bani şi e şi normal să fie aşa. Pentru că actorii au salarii foarte mici şi trebuie să trăiască. Cât să faci artă din dragoste? Nu prea poţi foarte mult timp, pentru că dacă ai un copil acasă nu mai faci deloc. Când trebuie să împrumuţi cinci sute de mii ca să-i cumperi copilului cadou de Crăciun nu cred că mai e interesant teatrul… Perioada asta în teatru, în România de azi, pentru mine e o foarte mare dezamăgire.
Ai făcut compromisuri?
Am făcut unul la Sibiu, care mi-a fost fatal. Compromis în sensul că jucam în ceva care nu-mi plăcea. Pentru bani, ăsta a fost singurul mare compromis pe care l-am făcut.
Şi eşti dispus să faci compromisuri?
Nu. De-asta şi fac foarte mult teatru, pentru că am nevoie să trăiesc. Accept foarte multe propuneri în teatru ca să nu trebuiască să mă duc la televiziune sau să fac şuşe prin ţară. Dar eu nu-i condamn pe oamenii care fac asta. A se înţelege foarte bine. Doar că mie mi-e foarte frică. Eu sunt aşa un fel de om că dacă mă arunc într-o chestie… sunt foarte empatic cu lucrurile care mi se întâmplă mie. Dacă sunt lucruri bune, eu rămân la un nivel bun, dacă nu, nu… N-am discernământul ăla să zic „Aici fac o şuşă şi după aia mă duc şi joc în Cehov”. Nu! Eu aş rămâne la nivelul ăla de prostie în care m-aş băga. De-aia nu vreau să mă duc.
Ce te deranjează cel mai tare la lumea noastră teatrală?
Că oamenii nu sunt uniţi deloc şi că toată lumea aşteaptă să greşească celălalt. Eu nu văd un centru, un nucleu de oameni, care să spună „Dom’le, hai să tragem teatrul după noi înainte.” Din contră. Fiecare regizor îşi doreşte ca celălalt regizor să greşească, actorii la fel, criticii vin la teatru nu ca să le placă spectacolul, ci ca să aibă ce critica, toată lumea dă verdicte. Nu simt că tragem toţi la aceeaşi căruţă.
A fost vreun moment când ai vrut să te laşi de actorie?
Da. Atunci când am venit de la Brăila în Bucureşti şi nu înţelegeam cum funcţionează lucrurile aici, nu înţelegeam de ce trebuie să alergi tot timpul de la un teatru la altul, nu înţelegeam multe lucruri. A fost un moment de un an de zile cât am avut îndoieli şi am crezut că n-o să pot să fac teatru. Iar dacă o să mai fac, o să mă întorc la Brăila.
Povesteşte-mi de un rol care mai mult decât altele ţi-a fost o experienţă.
Am avut roluri diferite la etape diferite. Primul rol, cel cu care mi-am început cariera profesionistă şi care a fost extrem de dificil, în regia lui Radu Apostol, la Brăila. Jucam un băiat bolnav de SIDA. O poveste foarte frumoasă. Dar foarte greu rol. Tocmai ieşisem din facultate, nu eram deloc pregătit pentru aşa o încercare şi a trebuit să mă maturizez foarte repede. Uite, atunci am avut un moment în care m-am dus în camera regizorului şi am lăsat un bileţel în care i-am scris că plec la Iaşi pentru că nu sunt pregătit pentru aşa ceva. Eram disperat că eram la jumătatea repetiţiilor şi nu ieşea nimic. Am lăsat biletul şi-am plecat dimineaţa, la ora 6.00, cu primul tren, spre Iaşi. Aveam legătură la Făurei… Asta n-am povestit niciodată. M-am oprit la Făurei. Acolo aveam legătură spre Iaşi. Brăila-Făurei-Iaşi. În gară, aveam juma de oră să iau următorul tren. M-am dus să-mi iau o cafea şi am stat în gara din Făurei în bar. Am băut cafeaua aia, am văzut cum vine trenul de Iaşi, cum pleacă trenul de Iaşi şi n-am putut să mă urc în el. M-am gândit că dacă renunţ probabil cam asta e. Şi mi-am zis că n-am voie să renunţ acum, că trebuie să mă întorc şi să continui. Aşa că, la ora 8.00, eram din nou în Brăila, cu următorul tren Făurei-Brăila. Eram înapoi la teatru, înapoi în camera regizorului. Am luat biletul, l-am rupt şi m-am dus la repetiţii, dimineaţă, la ora 10.00… Ăla a fost un rol foarte important. Şi care m-a adus în Bucureşti. Regizorul Felix Alexa acolo m-a văzut şi m-a chemat în rolul Puck. Apoi, iarăşi, un rol important a fost Puck, la Naţional, pentru că era primea mea experienţă cu Bucureştiul, prima mea experienţă cu actorii Teatrului Naţional. După care a fost rolul din „Inimă de câine”, unde am avut de jucat un câine şi a fost foarte greu pentru că nimeni nu ştia cum se joacă un câine. Iar acum cred că iar am o încercare foarte grea cu Lopahin din „Livada de vişini”. Nici nu ştiu ce să spun despre asta pentru că deocamdată mi se pare ceva de domeniul fantasticului. Pentru că ştiu că oamenii au imaginea lui George Constantin, a unor actori care au jucat înainte, şi nu se pot desprinde de ea. Iar ca să dai o imagine la o parte trebuie să pui în loc ceva foarte puternic. Şi eu nu ştiu dacă eu, la 31 de ani, pot să pun în loc ceva atât de puternic…
E ceva ce simţi că n-ai putea să faci pe scenă?
În momentul ăsta simt că nu sunt pregătit pentru Lopahin, mi-e foarte frică. Pot să joc mai multe tipuri de personaj, dar ăsta e un tip care simt că încă nu-mi aparţine, încă nu e în mine, încă nu l-am găsit. Poate că o să-l găsesc cu ocazia asta. Dar nu ştiu….
În rest, dacă e justificat, nu refuz nimic pe scenă. Dacă e justificat, necesar şi slujeşte unei idei. Dacă simt că într-adevăr nu e numai formă şi există un fond foarte puternic, poate să fie orice.
Te consideri un actor de succes? Sau ce înseamnă să ai succes în teatru?
Nu ştiu ce înseamnă să ai succes în teatru şi nici nu pot să mă consider un actor de succes. Atât de frică ţi-e de fiecare rol… Dacă te-ai considera un actor de succes ce-ar însemna? Că tu eşti un actor bun. Şi că următorul rol îţi va ieşi, de vreme ce tu eşti un actor bun. Or, am avut şi eu destule rateuri în actorie şi fricile mele, cu cât înaintez în vârstă, sunt din ce în ce mai mari şi întrebările din ce în ce mai multe şi răspunsurile din ce în ce mai puţine. Şi temerile sunt mai mari, şi riscurile sunt mai mari, şi aşteptările publicului sunt mai mari, dezamăgirile sunt mai mari… Nu mai departe acum am primit o cronică a lui Dan Boicea, care a scris că eu sunt marea dezamăgire a spectacolului „Sinucigaşul”…
Ce înseamnă rateu pentru tine? Să primeşti o cronică proastă?
Nu. Înseamnă atunci când eu nu mă simt bine în rol. Eu nu sunt deloc împotriva criticilor negative. Mă şi distrează. Ce să-mi ia? Capul? Gâtul? Banii din bancă? Ce? Cred că şi asta, că ne luăm foarte tare în serios, dăunează teatrului românesc. E comic. Ne amuzăm, ne jucăm, noi ne jucăm şi de-a teatrul, şi de-a viaţa şi de-a tot. Care e marele pariu? Marele pariu e să trăieşti frumos şi să fii fericit, dacă poţi. În rest… Nu suntem toţi la fel? Până la urmă nu tot la „Bellu” ajungem? Mă rog, care prinde la „Bellu”… (râde). La „Eternitatea” în Iaşi, poftim…
Ce s-a schimbat în teatru de când ai început tu să faci teatru?
Atmosfera. S-au schimbat multe. Din cauza lumii în care trăim. Asta e lumea în care trăim. Cum e dezastru, haos în România, aşa e şi teatrul, în haos. Nu e teatrul oglinda societăţii?
Mai e?
Păi mai e. Cum e acum România, aşa e şi teatrul. Prost adică…
Care e cea mai frumoasă lecţie de actorie pe care ai primit-o vreodată?
Am primit foarte multe. Enorm de multe. Cu meseria asta înveţi până când ai 80 de ani. Nu se termină niciodată. Asta e greu la actorie. Economia ai terminat-o, ai învăţat-o, o aplici la serviciu, sigur că mai sunt câteva secrete, le prinzi repede, eşti economist bun. În actorie, până la 80 de ani, facultatea s-a terminat şi tu încă mai stai şi mai înveţi în fiecare seară lecţii de teatru. Şi fiecare spectacol e o lecţie nouă, de zici că n-ai mai jucat niciodată, emoţiile sunt exact ca prima dată când ai urcat pe scenă. Cel puţin la mine aşa e. Totul e atât de nou în fiecare seară, că parcă o iei de la capăt, întotdeauna. De-aia actorul stă cu inima la gât de fiecare dată, că seara aia e unică şi se poate întâmpla orice…
Ce e teatrul pentru tine?
E cel mai important lucru care există în viaţa mea, e tărâmul minunilor din basme în care orice copil îşi doreşte să trăiască. Eu am posibilitatea să trăiesc în basme, că de fapt în basme trăim. Trăim în poveşti frumoase, în poveşti mai puţin frumoase… E valea „tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte”. În loc de botox, eu vin la teatru. Şi mă luminez, şi mi se duc ridurile sau mi se fac altele noi, dar folositoare şi de care nu mi-e ruşine pentru că sunt dovada serilor, zilelor, nopţilor de teatru. Pentru mine teatrul e „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.
Spune-mi o întâmplare fără de care n-ai fi fost ceea ce eşti.
Cred că întâmplarea aia de la Clubul Copiilor, nu? Probabil că n-aş mai fi fost actor acum dacă mă duceam atunci la cercul foto…
Şi mai cred că întâmplarea fără de care n-aş fi fost ce sunt e să nu se fi cunoscut părinţii mei. Dacă ei nu se cunoşteau, eu nu mai făceam teatru. Da, cea mai importantă întâmplare din viaţa mea e că s-au întâlnit părinţii mei şi că s-au iubit…
M-am întâlnit cu Marius Manole într-o seară, la teatru, după o zi de repetiţii şi înainte de spectacolul „Sinucigaşul”. Cum e Marius Manole? E puţin fragil, puţin duios, puţin revoltat, puţin romantic, puţin trist, puţin ironic… Fumează, vorbeşte cu tine, urcă pe scenă, joacă, trăieşte, totul cu o pasiune şi o forţă molipsitoare. Nu ştiu ce să vă spun despre Marius Manole. Doar să mergeţi să-l vedeţi la teatru… Sau ştiu. E un actor pentru care, dacă n-ar fi existat, teatrul ar fi trebuit inventat. (M.A.)
De ce te-ai apucat de teatru?
Din clasa întâi am făcut teatru.
Întâmplător am ajuns la clubul copiilor din Iaşi. Taică-meu luase un aparat de fotografiat şi m-am dus la cercul de foto. Doar că eram mulţi copii, vreo 50, şi existau doi profesori, unul de foto şi unul de teatru. Nu ne-au mai întrebat unde vrem, ne-au împărţit în două… Şi eu am nimerit în grupa de la teatru. Cum eram un copil foarte timid pe timpul acela, n-am avut curaj să zic că eu nu vreau la teatru. Şi am rămas acolo. Aşa a început toată povestea.
Care e prima ta amintire legată de teatru?
Acolo e. Când m-am urcat pe scenă şi a trebuit să cânt un cântec. Ne-au urcat pe scenă pe rând, era o sală plină cu vreo 30 de copii. Eu am cântat „Trei culori cunosc pe lume”. Atâta cântec ştiam eu şi atâtea culori… Mi-amintesc că am avut foarte mari emoţii. A fost prima dată când am avut emoţii pe o scenă de teatru: scena de la Clubul Copiilor din Iaşi.
Cum arăta Iaşiul în copilăria ta?
Ţin minte că era un oraş foarte verde, cu mulţi copii. Cu Palatul Culturii, cu Copoul, cu Teatrul Naţional pe lângă care ne jucam, cu Teatrul de Vară care nu mai există, cu dealul de lângă Teatrul Copiilor care nu mai există nici el, cu Orăşelul Copiilor care nu mai există, cu patinoarul care nu mai există, cu Sala Sporturilor care există, dar nu se mai face nimic în ea. Cu celebrul Bahlui, care străbate oraşul, cu gara din Iaşi, un loc care mă fascina… Cu parcul de lângă bloc care nu mai există nici el, unde mi-am spart capul de trei ori în scrânciob…
Care e prima dezamăgire legată de teatru?
N-am avut un eveniment care să mă marcheze foarte puternic negativ. Dezamăgirea mea mare e acum, în momentul ăsta. Pentru că în teatru lucrurile nu mai funcţionează nicicum, a devenit ceva foarte mercantil. Nu mai are poezie, nu mai are farmec, mister. E o chestie aşa… toată lumea aleargă după bani, toată lumea vine la repetiţii în fugă… parcă nu mai e bucuria aia de la repetiţii, să te întâlneşti, să repeţi, să descoperi, să cauţi. Toată lumea e disperată după bani şi e şi normal să fie aşa. Pentru că actorii au salarii foarte mici şi trebuie să trăiască. Cât să faci artă din dragoste? Nu prea poţi foarte mult timp, pentru că dacă ai un copil acasă nu mai faci deloc. Când trebuie să împrumuţi cinci sute de mii ca să-i cumperi copilului cadou de Crăciun nu cred că mai e interesant teatrul… Perioada asta în teatru, în România de azi, pentru mine e o foarte mare dezamăgire.
Ai făcut compromisuri?
Am făcut unul la Sibiu, care mi-a fost fatal. Compromis în sensul că jucam în ceva care nu-mi plăcea. Pentru bani, ăsta a fost singurul mare compromis pe care l-am făcut.
Şi eşti dispus să faci compromisuri?
Nu. De-asta şi fac foarte mult teatru, pentru că am nevoie să trăiesc. Accept foarte multe propuneri în teatru ca să nu trebuiască să mă duc la televiziune sau să fac şuşe prin ţară. Dar eu nu-i condamn pe oamenii care fac asta. A se înţelege foarte bine. Doar că mie mi-e foarte frică. Eu sunt aşa un fel de om că dacă mă arunc într-o chestie… sunt foarte empatic cu lucrurile care mi se întâmplă mie. Dacă sunt lucruri bune, eu rămân la un nivel bun, dacă nu, nu… N-am discernământul ăla să zic „Aici fac o şuşă şi după aia mă duc şi joc în Cehov”. Nu! Eu aş rămâne la nivelul ăla de prostie în care m-aş băga. De-aia nu vreau să mă duc.
Ce te deranjează cel mai tare la lumea noastră teatrală?
Că oamenii nu sunt uniţi deloc şi că toată lumea aşteaptă să greşească celălalt. Eu nu văd un centru, un nucleu de oameni, care să spună „Dom’le, hai să tragem teatrul după noi înainte.” Din contră. Fiecare regizor îşi doreşte ca celălalt regizor să greşească, actorii la fel, criticii vin la teatru nu ca să le placă spectacolul, ci ca să aibă ce critica, toată lumea dă verdicte. Nu simt că tragem toţi la aceeaşi căruţă.
A fost vreun moment când ai vrut să te laşi de actorie?
Da. Atunci când am venit de la Brăila în Bucureşti şi nu înţelegeam cum funcţionează lucrurile aici, nu înţelegeam de ce trebuie să alergi tot timpul de la un teatru la altul, nu înţelegeam multe lucruri. A fost un moment de un an de zile cât am avut îndoieli şi am crezut că n-o să pot să fac teatru. Iar dacă o să mai fac, o să mă întorc la Brăila.
Povesteşte-mi de un rol care mai mult decât altele ţi-a fost o experienţă.
Am avut roluri diferite la etape diferite. Primul rol, cel cu care mi-am început cariera profesionistă şi care a fost extrem de dificil, în regia lui Radu Apostol, la Brăila. Jucam un băiat bolnav de SIDA. O poveste foarte frumoasă. Dar foarte greu rol. Tocmai ieşisem din facultate, nu eram deloc pregătit pentru aşa o încercare şi a trebuit să mă maturizez foarte repede. Uite, atunci am avut un moment în care m-am dus în camera regizorului şi am lăsat un bileţel în care i-am scris că plec la Iaşi pentru că nu sunt pregătit pentru aşa ceva. Eram disperat că eram la jumătatea repetiţiilor şi nu ieşea nimic. Am lăsat biletul şi-am plecat dimineaţa, la ora 6.00, cu primul tren, spre Iaşi. Aveam legătură la Făurei… Asta n-am povestit niciodată. M-am oprit la Făurei. Acolo aveam legătură spre Iaşi. Brăila-Făurei-Iaşi. În gară, aveam juma de oră să iau următorul tren. M-am dus să-mi iau o cafea şi am stat în gara din Făurei în bar. Am băut cafeaua aia, am văzut cum vine trenul de Iaşi, cum pleacă trenul de Iaşi şi n-am putut să mă urc în el. M-am gândit că dacă renunţ probabil cam asta e. Şi mi-am zis că n-am voie să renunţ acum, că trebuie să mă întorc şi să continui. Aşa că, la ora 8.00, eram din nou în Brăila, cu următorul tren Făurei-Brăila. Eram înapoi la teatru, înapoi în camera regizorului. Am luat biletul, l-am rupt şi m-am dus la repetiţii, dimineaţă, la ora 10.00… Ăla a fost un rol foarte important. Şi care m-a adus în Bucureşti. Regizorul Felix Alexa acolo m-a văzut şi m-a chemat în rolul Puck. Apoi, iarăşi, un rol important a fost Puck, la Naţional, pentru că era primea mea experienţă cu Bucureştiul, prima mea experienţă cu actorii Teatrului Naţional. După care a fost rolul din „Inimă de câine”, unde am avut de jucat un câine şi a fost foarte greu pentru că nimeni nu ştia cum se joacă un câine. Iar acum cred că iar am o încercare foarte grea cu Lopahin din „Livada de vişini”. Nici nu ştiu ce să spun despre asta pentru că deocamdată mi se pare ceva de domeniul fantasticului. Pentru că ştiu că oamenii au imaginea lui George Constantin, a unor actori care au jucat înainte, şi nu se pot desprinde de ea. Iar ca să dai o imagine la o parte trebuie să pui în loc ceva foarte puternic. Şi eu nu ştiu dacă eu, la 31 de ani, pot să pun în loc ceva atât de puternic…
E ceva ce simţi că n-ai putea să faci pe scenă?
În momentul ăsta simt că nu sunt pregătit pentru Lopahin, mi-e foarte frică. Pot să joc mai multe tipuri de personaj, dar ăsta e un tip care simt că încă nu-mi aparţine, încă nu e în mine, încă nu l-am găsit. Poate că o să-l găsesc cu ocazia asta. Dar nu ştiu….
În rest, dacă e justificat, nu refuz nimic pe scenă. Dacă e justificat, necesar şi slujeşte unei idei. Dacă simt că într-adevăr nu e numai formă şi există un fond foarte puternic, poate să fie orice.
Te consideri un actor de succes? Sau ce înseamnă să ai succes în teatru?
Nu ştiu ce înseamnă să ai succes în teatru şi nici nu pot să mă consider un actor de succes. Atât de frică ţi-e de fiecare rol… Dacă te-ai considera un actor de succes ce-ar însemna? Că tu eşti un actor bun. Şi că următorul rol îţi va ieşi, de vreme ce tu eşti un actor bun. Or, am avut şi eu destule rateuri în actorie şi fricile mele, cu cât înaintez în vârstă, sunt din ce în ce mai mari şi întrebările din ce în ce mai multe şi răspunsurile din ce în ce mai puţine. Şi temerile sunt mai mari, şi riscurile sunt mai mari, şi aşteptările publicului sunt mai mari, dezamăgirile sunt mai mari… Nu mai departe acum am primit o cronică a lui Dan Boicea, care a scris că eu sunt marea dezamăgire a spectacolului „Sinucigaşul”…
Ce înseamnă rateu pentru tine? Să primeşti o cronică proastă?
Nu. Înseamnă atunci când eu nu mă simt bine în rol. Eu nu sunt deloc împotriva criticilor negative. Mă şi distrează. Ce să-mi ia? Capul? Gâtul? Banii din bancă? Ce? Cred că şi asta, că ne luăm foarte tare în serios, dăunează teatrului românesc. E comic. Ne amuzăm, ne jucăm, noi ne jucăm şi de-a teatrul, şi de-a viaţa şi de-a tot. Care e marele pariu? Marele pariu e să trăieşti frumos şi să fii fericit, dacă poţi. În rest… Nu suntem toţi la fel? Până la urmă nu tot la „Bellu” ajungem? Mă rog, care prinde la „Bellu”… (râde). La „Eternitatea” în Iaşi, poftim…
Ce s-a schimbat în teatru de când ai început tu să faci teatru?
Atmosfera. S-au schimbat multe. Din cauza lumii în care trăim. Asta e lumea în care trăim. Cum e dezastru, haos în România, aşa e şi teatrul, în haos. Nu e teatrul oglinda societăţii?
Mai e?
Păi mai e. Cum e acum România, aşa e şi teatrul. Prost adică…
Care e cea mai frumoasă lecţie de actorie pe care ai primit-o vreodată?
Am primit foarte multe. Enorm de multe. Cu meseria asta înveţi până când ai 80 de ani. Nu se termină niciodată. Asta e greu la actorie. Economia ai terminat-o, ai învăţat-o, o aplici la serviciu, sigur că mai sunt câteva secrete, le prinzi repede, eşti economist bun. În actorie, până la 80 de ani, facultatea s-a terminat şi tu încă mai stai şi mai înveţi în fiecare seară lecţii de teatru. Şi fiecare spectacol e o lecţie nouă, de zici că n-ai mai jucat niciodată, emoţiile sunt exact ca prima dată când ai urcat pe scenă. Cel puţin la mine aşa e. Totul e atât de nou în fiecare seară, că parcă o iei de la capăt, întotdeauna. De-aia actorul stă cu inima la gât de fiecare dată, că seara aia e unică şi se poate întâmpla orice…
Ce e teatrul pentru tine?
E cel mai important lucru care există în viaţa mea, e tărâmul minunilor din basme în care orice copil îşi doreşte să trăiască. Eu am posibilitatea să trăiesc în basme, că de fapt în basme trăim. Trăim în poveşti frumoase, în poveşti mai puţin frumoase… E valea „tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte”. În loc de botox, eu vin la teatru. Şi mă luminez, şi mi se duc ridurile sau mi se fac altele noi, dar folositoare şi de care nu mi-e ruşine pentru că sunt dovada serilor, zilelor, nopţilor de teatru. Pentru mine teatrul e „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.
Spune-mi o întâmplare fără de care n-ai fi fost ceea ce eşti.
Cred că întâmplarea aia de la Clubul Copiilor, nu? Probabil că n-aş mai fi fost actor acum dacă mă duceam atunci la cercul foto…
Şi mai cred că întâmplarea fără de care n-aş fi fost ce sunt e să nu se fi cunoscut părinţii mei. Dacă ei nu se cunoşteau, eu nu mai făceam teatru. Da, cea mai importantă întâmplare din viaţa mea e că s-au întâlnit părinţii mei şi că s-au iubit…
marți, 26 ianuarie 2010
"Suntem un popor de sclavi"
Marius Manole, copilul teribil al generatiei sale de actori, a reusit, in cativa ani de la terminarea facultatii de actorie din Iasi, sa fie angajat al Teatrului National din Bucuresti, cu sapte spectacole in aceasta stagiune.
El explica motivele pentru care a lasat balta doua spectacole in care a avut roluri importante, cum a ajuns sa joace in trei filme, desi nu se suporta ca actor de film, in ce rol se vedea in ultimul proiect de la National si ce a primit in schimb.
Marius Manole a scandalizat lumea teatrului in 2007 cand, la deschiderea programului "Sibiu – Capitala Culturala", a urcat pe scena cu o sticla de bere in mana, avertizand publicul ca e cel mai prost spectacol in care a jucat vreodata.
» Te maguleste ca, la varsta ta, lumea incepe sa-ti spuna "Maestre"? Sau iti displace?
– Unde ai vazut? Nu exista asa ceva.
» Ba da, pe un blog, pe un site de stiri...
– Ei, isi bat joc de mine. Sigur sunt niste prieteni de-ai mei care fac asta. Ma alinta la misto... In loc de "dragule", "iubitule", pe care nu le suport, sau "pisi", de care nu vreau sa aud, prefera, la caterinca, sa-mi zica asa. Dar asta nu inseamna nimic nici pentru ei, nici pentru mine. Ar fi grav daca s-ar intampla. E un apelativ pentru Rebengiuc, Albulescu, nu pentru un copil care are sapte ani de meserie.
Ai aspiratii spre statutul in care ti s-ar spune asa?
– Nu. Aspir spre ce inseamna Rebengiuc realmente, nu spre ce inseamna apelativul asta. M-ar durea undeva daca, la 50, mi s-ar spune "Maestre" sau "Ba p...".
» Ai fost la un workshop la N.Y. si te-ai intors deprimat, pe motiv ca actorii americani joaca mai bine si muncesc mai mult decat cei romani. Mai crezi asta?
– Da. E cumva trist. Eu nu as putea sa fac ce fac ei, de fapt 95% din actorii din Romania n-ar putea s-o faca. Nu avem exercitiu, nu suntem construiti pe chestia asta... Era la un moment dat un concurs de gimnastica unde participau Romania si SUA, iar in finala se bateau o romanca si o americanca. Barcelona, Olimpiada, presiune imensa pe cap. Frate, americanca a rezistat; romanca a clacat. Suntem un popor de sclavi si de loseri, nu de invingatori, pentru ca nu avem mentalitatea aia.
» Pai ce, ai vrea sa joci trei piese pe zi?
– Nu joc in trei – doar in doua (rade). Nu e vorba ca joci doua piese, e vorba de ce joci si cum joci. In SUA am vazut un spectacol in care un baiat de 10 ani canta, juca, dansa (atat step, cat si dans contemporan) si pe toate le facea impecabil. Arata-mi un actor roman care poate sa faca asa ceva. Dar nu era numai el, erau si ceilalti actori din jurul lui: un sincron perfect, parca jucau pe viata si pe moarte. La noi e delasare. M-am intors foarte deprimat de acolo, dar am zis ca fiecare are soarta lui; trebuie sa stii sa-ti porti crucea si asta e!
» Ai declarat ca te-ai retras din spectacolul "Crima si pedeapsa" de la Bulandra fiindca nu-ti placea cum ti-a iesit rolul. Ce anume nu-ti placea?
– Raskolnikov-ul pe care il faceam noi acolo era impartit in trei si eu aveam partea mea: Raskolnikov-ul sensibil. Nu cred ca am atins nimic din ce inseamna Dostoievski, Raskolnikov, nimic. Eram undeva la suprafata si, ca sa zic asa, "jucam teatru" – deci cum e mai rau.
» Jucai asa pentru ca nu te regaseai in felul cum iti construia regizorul personajul?
– Nu, mai degraba fiindca nu puteam, eram incapabil. Saracu’ Yuri (Kordonski – n. red.) a facut tot ce i-a stat in putinta, ca regizor. Dar nu-mi reusea bucata aia, nu ma regaseam in ea, pur si simplu nu am putut s-o joc. Mi s-a parut mai cinstit sa spun: "Bai, nu mi-a iesit, va stric spectacolul daca raman".
» Nu e singura piesa din care te-ai retras. Te-ai mai retras si din piesa Catalinei Buzoianu, "Scamatorii din Ljublin", montata la Teatrul Evreiesc.
– Nu tin sa apar neaparat, sa trag, sa obtin niste bani. si erau bani multi, crede-ma.Plus, faptul ca trebuia sa joc in idis – e groaznic sa joci intr-o limba pe care n-o intelegi, sa inveti mecanic replicile. In principal, din cauza asta am clacat. Poate ca in engleza sau franceza m-as fi descurcat, dar in idis e altceva. Daca ramaneam fara text, ce faceam, ce improvizam? In franceza mai bagi un "Je suis fatigué", in engleza un "Sorry", un "Yes", in fine, maschezi ca ai un lapsus. Ti-am zis, eram ca handicapat. Cu toata dragostea pentru Catalina, pentru ca m-a distribuit in rolul ala, cred ca nu era totusi un rol pentru mine.
» La ce proiect lucrezi acum?
– La unul foarte greu. "Livada de visini", la TNB, sub regia lui Felix Alexa. Joc Lupahin, un personaj cu care nu am multe in comun. Nimeni care ma stie n-ar spune ca sunt Lupahin. Cei pe care i-am intrebat in ce ma vad in "Livada..." mi-au spus ca Trofimov... Deci joc Lupahin si incerc sa ma gandesc ca sunt in pielea oricarui alt personaj, doar ca sa nu intru in panica.
» Spuneai ca nu-ti place sa joci in filme, ca te simti fals in rolurile de cinema. Pe de alta parte, deja apari in distributia a trei filme. De ce ai acceptat, daca nu-ti place?
– Ei ma iau. In "Luna Verde", al lui Alexa Visarion, m-au luat pentru ca sunt prieten cu scenaristii, care m-au vrut neaparat in film. Au scris un rol special pentru mine si am intrat in rol fara sa particip la casting. In "Biblioteca Pascal", regizorul maghiar Szobolcs Hajdu m-a luat dupa o poza dintr-o revista, habar n-avea cine sunt si cate parale fac. In "Undeva la Palilula" nu stiu de ce m-a ales domnul Purcarete.
» Esti la prima colaborare cu Purcarete; n-ai trac?
– Nu. Domnul Purcarete iubeste actorii. Trac ai la regizorii care urasc actorii, care nu-s deschisi. Silviu Purcarete lucreaza cu foarte mult drag cu actorii, zici ca lucrezi cu un tata. Imi place si colectivul de pe platou: Dragos Buhagiar, Ofelia Popii. Oricum, inca nu am filmat; filmarile incep abia in aprilie.
» Ce joci in aceste filme?
– In "Luna Verde", al lui Alexa Visarion, joc un tanar care are SIDA, in "Undeva la Palilula" – un doctor schiop, iar in "Biblioteca Pascal" – un proxenet. Initial, mi s-a parut ca rolul asta din urma nu are nici o legatura cu mine si m-am speriat, m-am gandit ce dracu’ de legatura e intre un interlop fioros si persoana mea, ca daca faci "zat" spre mine, cad jos. Insa propunerea a fost foarte misto, a scos din mine o latura pe care n-o stiam.
Adrian Schiop
Marti, 26 Ianuarie 2010-Romania Libera
El explica motivele pentru care a lasat balta doua spectacole in care a avut roluri importante, cum a ajuns sa joace in trei filme, desi nu se suporta ca actor de film, in ce rol se vedea in ultimul proiect de la National si ce a primit in schimb.
Marius Manole a scandalizat lumea teatrului in 2007 cand, la deschiderea programului "Sibiu – Capitala Culturala", a urcat pe scena cu o sticla de bere in mana, avertizand publicul ca e cel mai prost spectacol in care a jucat vreodata.
» Te maguleste ca, la varsta ta, lumea incepe sa-ti spuna "Maestre"? Sau iti displace?
– Unde ai vazut? Nu exista asa ceva.
» Ba da, pe un blog, pe un site de stiri...
– Ei, isi bat joc de mine. Sigur sunt niste prieteni de-ai mei care fac asta. Ma alinta la misto... In loc de "dragule", "iubitule", pe care nu le suport, sau "pisi", de care nu vreau sa aud, prefera, la caterinca, sa-mi zica asa. Dar asta nu inseamna nimic nici pentru ei, nici pentru mine. Ar fi grav daca s-ar intampla. E un apelativ pentru Rebengiuc, Albulescu, nu pentru un copil care are sapte ani de meserie.
Ai aspiratii spre statutul in care ti s-ar spune asa?
– Nu. Aspir spre ce inseamna Rebengiuc realmente, nu spre ce inseamna apelativul asta. M-ar durea undeva daca, la 50, mi s-ar spune "Maestre" sau "Ba p...".
» Ai fost la un workshop la N.Y. si te-ai intors deprimat, pe motiv ca actorii americani joaca mai bine si muncesc mai mult decat cei romani. Mai crezi asta?
– Da. E cumva trist. Eu nu as putea sa fac ce fac ei, de fapt 95% din actorii din Romania n-ar putea s-o faca. Nu avem exercitiu, nu suntem construiti pe chestia asta... Era la un moment dat un concurs de gimnastica unde participau Romania si SUA, iar in finala se bateau o romanca si o americanca. Barcelona, Olimpiada, presiune imensa pe cap. Frate, americanca a rezistat; romanca a clacat. Suntem un popor de sclavi si de loseri, nu de invingatori, pentru ca nu avem mentalitatea aia.
» Pai ce, ai vrea sa joci trei piese pe zi?
– Nu joc in trei – doar in doua (rade). Nu e vorba ca joci doua piese, e vorba de ce joci si cum joci. In SUA am vazut un spectacol in care un baiat de 10 ani canta, juca, dansa (atat step, cat si dans contemporan) si pe toate le facea impecabil. Arata-mi un actor roman care poate sa faca asa ceva. Dar nu era numai el, erau si ceilalti actori din jurul lui: un sincron perfect, parca jucau pe viata si pe moarte. La noi e delasare. M-am intors foarte deprimat de acolo, dar am zis ca fiecare are soarta lui; trebuie sa stii sa-ti porti crucea si asta e!
» Ai declarat ca te-ai retras din spectacolul "Crima si pedeapsa" de la Bulandra fiindca nu-ti placea cum ti-a iesit rolul. Ce anume nu-ti placea?
– Raskolnikov-ul pe care il faceam noi acolo era impartit in trei si eu aveam partea mea: Raskolnikov-ul sensibil. Nu cred ca am atins nimic din ce inseamna Dostoievski, Raskolnikov, nimic. Eram undeva la suprafata si, ca sa zic asa, "jucam teatru" – deci cum e mai rau.
» Jucai asa pentru ca nu te regaseai in felul cum iti construia regizorul personajul?
– Nu, mai degraba fiindca nu puteam, eram incapabil. Saracu’ Yuri (Kordonski – n. red.) a facut tot ce i-a stat in putinta, ca regizor. Dar nu-mi reusea bucata aia, nu ma regaseam in ea, pur si simplu nu am putut s-o joc. Mi s-a parut mai cinstit sa spun: "Bai, nu mi-a iesit, va stric spectacolul daca raman".
» Nu e singura piesa din care te-ai retras. Te-ai mai retras si din piesa Catalinei Buzoianu, "Scamatorii din Ljublin", montata la Teatrul Evreiesc.
– Nu tin sa apar neaparat, sa trag, sa obtin niste bani. si erau bani multi, crede-ma.Plus, faptul ca trebuia sa joc in idis – e groaznic sa joci intr-o limba pe care n-o intelegi, sa inveti mecanic replicile. In principal, din cauza asta am clacat. Poate ca in engleza sau franceza m-as fi descurcat, dar in idis e altceva. Daca ramaneam fara text, ce faceam, ce improvizam? In franceza mai bagi un "Je suis fatigué", in engleza un "Sorry", un "Yes", in fine, maschezi ca ai un lapsus. Ti-am zis, eram ca handicapat. Cu toata dragostea pentru Catalina, pentru ca m-a distribuit in rolul ala, cred ca nu era totusi un rol pentru mine.
» La ce proiect lucrezi acum?
– La unul foarte greu. "Livada de visini", la TNB, sub regia lui Felix Alexa. Joc Lupahin, un personaj cu care nu am multe in comun. Nimeni care ma stie n-ar spune ca sunt Lupahin. Cei pe care i-am intrebat in ce ma vad in "Livada..." mi-au spus ca Trofimov... Deci joc Lupahin si incerc sa ma gandesc ca sunt in pielea oricarui alt personaj, doar ca sa nu intru in panica.
» Spuneai ca nu-ti place sa joci in filme, ca te simti fals in rolurile de cinema. Pe de alta parte, deja apari in distributia a trei filme. De ce ai acceptat, daca nu-ti place?
– Ei ma iau. In "Luna Verde", al lui Alexa Visarion, m-au luat pentru ca sunt prieten cu scenaristii, care m-au vrut neaparat in film. Au scris un rol special pentru mine si am intrat in rol fara sa particip la casting. In "Biblioteca Pascal", regizorul maghiar Szobolcs Hajdu m-a luat dupa o poza dintr-o revista, habar n-avea cine sunt si cate parale fac. In "Undeva la Palilula" nu stiu de ce m-a ales domnul Purcarete.
» Esti la prima colaborare cu Purcarete; n-ai trac?
– Nu. Domnul Purcarete iubeste actorii. Trac ai la regizorii care urasc actorii, care nu-s deschisi. Silviu Purcarete lucreaza cu foarte mult drag cu actorii, zici ca lucrezi cu un tata. Imi place si colectivul de pe platou: Dragos Buhagiar, Ofelia Popii. Oricum, inca nu am filmat; filmarile incep abia in aprilie.
» Ce joci in aceste filme?
– In "Luna Verde", al lui Alexa Visarion, joc un tanar care are SIDA, in "Undeva la Palilula" – un doctor schiop, iar in "Biblioteca Pascal" – un proxenet. Initial, mi s-a parut ca rolul asta din urma nu are nici o legatura cu mine si m-am speriat, m-am gandit ce dracu’ de legatura e intre un interlop fioros si persoana mea, ca daca faci "zat" spre mine, cad jos. Insa propunerea a fost foarte misto, a scos din mine o latura pe care n-o stiam.
Adrian Schiop
Marti, 26 Ianuarie 2010-Romania Libera
Marius Manole: Nu-mi permit să fiu boem, deşi sufleţelul ar vrea
Oana Stoica, un interviu cu Marius Manole
10.03.2006
Dintre cei 30 de cîini din faţa blocului său, Manole a ales să joace unul. De cînd e ocupat cu Inimă de cîine, aceştia au ajuns să nu-l mai cunoască: "După două luni nici nu mai pot să mă apropii de ei pentru că toţi mă latră". Presa l-a răsfăţat în ultimul timp pentru acest rol (şi nu numai presa culturală). Marius Manole s-a născut în 1978 la Iaşi. Între 1997 şi 2001, a fost studentul Universităţii de Arte "George Enescu" din Iaşi, la Facultatea de Teatru, secţia Actorie, iar din 2002, student la UNATC, Facultatea de Teatru, Secţia Coregrafie.
Oana Stoica: În jurnalul tău de "datorii şi programe", ai notiţe despre cîinele Şarik, pe care îl interpretezi în Inimă de cîine. Scrii despre fiecare dintre personajele tale?
Marius Manole: Slavă Domnului, rolul ăsta
O.S.: Ai vreo explicaţie?
M.M.: Nu am. Yura zice că mă simt
O.S.: Ai fost remarcat încă de la debut, din Drept ca o linie, pentru care ai fost nominalizat la UNITER. Remarcat de public, de critici, ai fost o vedetă încă de la început.
M.M.: La acea Gală UNITER am fost nominalizat şi nu am luat premiu - şi vreau să mulţumesc juriului pentru că nu
O.S.: Ai declarat
M.M.: Habar
O.S.: Unde ai învăţat mai mult, în şcoală sau în teatru, de la regizorii cu care ai lucrat?
M.M.: Contrar aşteptărilor, la Iaşi eu am făcut o şcoală foarte bună. Am studiat la clasa lui Emil Coşeru, un profesor extraordinar, care
O.S.:
M.M.: Şi mie
O.S.: Ce te inspiră cînd creezi un rol: muzica, o carte, un film?
M.M.: Nimic şi toate la un loc. La Şarik mi
O.S.: Nu ţi se pare că te joci cam mult, nu
M.M.: Ba da. O să încerc să mai triez de acum încolo. Am trăit cu frica actorului tînăr: că dacă ţi se dă acum, ia şi fă şi vezi apoi ce se întîmplă. Au fost şi lucruri care
O.S.: Conştientizezi cînd joci
M.M.: Cum să nu: sînt ca o mamă care are un copil handicapat. Nu am încotro, e tot copilul meu. Dar lucrurile se întîmplă cu un scop. Dacă descoperi scopul, afli de ce ai făcut lucrul acela. Mi
O.S.: E o undă de religiozitate în ceea ce spui tu?
M.M.: În ultimul timp, da. Poate din cauza vîrstei, sînt din ce în ce mai conştient de asta. Cred că
O.S.: Mai ai ceva de comunicat oamenilor?
M.M.: Să fie liberi. Am primit un mesaj foarte frumos după premiera la Inimă de cîine.
E important să ne păstrăm pe noi înşine, pentru că în lumea asta în care trăim ne pierdem uşor şi e greu apoi să ne mai regăsim. Fiecare dintre noi avem un dar pe care e bine să îl folosim, să nu îl risipim pe ăla micu'. Acesta e sfatul meu, să
(Interviu preluat din Revista Suplimentul de cultură, noiembrie 2005)
duminică, 24 ianuarie 2010
Marius Manole: „După ce am văzut actorii de pe Broadway îmi vine să mă las de teatru“
M-am întâlnit cu Marius Manole, proaspăt revenit din New York, la o terasă din centrul istoric al Bucureştiului. Contrar vioiciunii sale obişnuite, actorul era abătut şi se afla în plină criză morală.
Gata. Mi-am schimbat viaţa. În primul rând nu mai beau deloc. Domnişoară, aduceţi-mi şi mie, vă rog, un Ciuc (s-a întors spre chelneriţă). Şi doi, ţin regim. Cură de slăbire.
Manole, dar eşti un sac de oase. Cât vrei să mai slăbeşti?
Până la dezintegrarea totală!
Văd că eşti deprimat rău. Ce-ai păţit?
Uite, nu ştiu ce să fac. Nu mă pot decide dacă să joc sau nu într-o şuşă. E un proiect privat, o comedie, ştii din alea gen „Mincinosul“ şi „O noapte furtunoasă“, care au afişe pe toate gardurile.
Care-i miza?
Şi ce ţi se pare imoral? Să iei atâţia bani sau să joci într-o şuşă?
Ei, onoarea mea face mai mult decât toţi banii.
Şi apoi, cum aş mai putea face mişto de colegii mei care joacă în toate rahaturile de telenovele?
Asta era! Nu ai mai avea statura morală necesară să ţii predici?
Cam aşa ceva.
Ce piesă e?
O comedie de Aristofan.
Hopaa! Dacă îmi amintesc eu bine, ai jucat la viaţa ta şi într-un spectacol al unor ilustre autoare Liliana Iorgulescu şi Mihaela Vosganian. Acum nu mai sunt destul de buni nici anticii?
Nu-mi mai aminti de chestia aia, te rog eu mult. Problema nu e că nu e bun textul, ci că numele meu va fi asociat cu o şuşă.
E Aristofan varianta cu manele?
Nu, Doamne fereşte!
Joacă Maia sau Bleonţ?
Nu.
Atunci poate că nici nu e chiar o şuşă. Bine, că se va spune că „uite-l şi pe ăsta”, că ai să-ţi dezamăgeşti publicul şi că noi o să râdem de tine, de toate lucrurile astea poţi fi sigur...Oricum, în iad nu ajungi numai pentru atât. Poate, cine ştie, după aia faci şi reclame la tigăi, la teleshopping.
Îmi eşti de un mare folos, să ştii... Trebuie să mă gândesc bine. Pe de altă parte, sunt o grămadă de bani. Şi actori cu mult mai mari decât mine joacă în astfel de lucruri. Offf! Mi-e greu să iau o decizie.
Hai, lasă asta. Înveseleşte-te. Povesteşte-mi cum a fost în State...
Senzaţional. Uite, după ce am văzut actorii ăia de pe Broadway, îmi vine să mă las de teatru.
De ce?
Pentru că sunt nişte actori totali. Cântă, dansează...
Cu actoria cred că stau mai prost...
Greşit. Nu-i adevărat. Sunt foarte buni. Şi gândeşte-te că joacă două spectacole pe zi, unul la matineu şi unul seara. Păi, să văd eu actorii români care-ţi joacă în plin două reprezentaţii zilnic. Şi americanii au chef de joc. Nimic nu e imposibil pentru ei. Nu cred că stă regizorul după fiecare să-l ţină de mânuţă ca pe un copil pe care-l învaţă tata să meargă. „Hai, uşor, uşurel, ai grijă să nu cazi în nas.“ Acolo ce ţi se cere faci. Nu comentezi. Nu ca la noi, unde ba pe unul îl doare capul şi nu-şi poate intra în „stare“, ba altul nu vine la repetiţii că are de filmat la telenovele, ba alţii sunt epuizaţi dacă joacă de trei ori pe lună. Americanii au mentalitate de învingători, noi, de loseri. Asta e clar.
Păi, în timp ce ei au legende cu cowboy din Vestul Sălbatic, noi avem „Mioriţa“. Nu e limpede de unde ni se trage mentalitatea?
Exact. E tipic pentru noi. Când aflăm că suntem în pericol începem să bocim în loc să scoatem pistolul sau să-l luăm pe nemernic la trântă. Şi învaţă încă de mici să fie luptători. Am văzut clasa lui Andrei Şerban de la Columbia. Studenţii ăia de anul întâi
ne-au dat clasă, vreau să-ţi zic. Aveau o deschidere uimitoare şi erau în stare să facă orice. Ba mai puneau şi umărul la muncă şi-şi schimbau singuri decorul.
Şi ce vrei tu, Manole, să montezi decorul?
Da. Dacă trebuie să fac muncă de maşinist, da. Să nu mai avem figuri în cap cum că, vezi Doamne, noi suntem artişti şi nu se cade.
Ce-aţi făcut în State?
Am participat la workshopul lui Andrei Şerban. Am continuat practic munca începută la Horezu şi, în plus, am văzut o serie de spectacole pentru că aşa era în programul iniţiat de ICR. A fost o idee excelentă. Să vedem şi noi cum lucrează americanii şi să ne iasă fumurile din cap. Când am plecat de acasă, unii mi-au spus: „Ai să-i vezi pe americani şi ai să te bucuri că eşti actor în România“. Ei, nu ştiu dacă-i chiar aşa.
Nu te bucuri?
Nu prea.
Nu e bine să-ţi iei salariul fără să joci mai nimic, cum se întâmplă prin teatrele bucureştene?
Ei, uite, tocmai asta mă enervează. Sentimentul ăsta cleios de lâncezeală şi zicerea aia tâmpită „lasă, domnule, că merge şi aşa“.
Şi nu merge?
Nu. E o capcană foarte periculoasă.
Bănuiesc că actorii americani joacă pe bani adevăraţi, nu pe seminţe, ca voi.
Asta e o altă prejudecată. Uite, am vorbit cu nişte actori dintr-o trupă de la Chicago care veniseră să joace pe Broadway. Ei primeau 1.500 de dolari pe săptămână, dar îşi plăteau singuri chiria, care e uriaşă la New York. Aşa că jucau mai mult pentru palmares.
Şi tu nu plăteşti chirie?
Nu. Gata. Mi-am cumpărat garsoniera în care stăteam cu chirie, dar am de plătit rate. Vai de capul meu!
Unde-i mentalitatea de învingător? Vezi că şi tu te plângi?
Nu. Să nu-l mânii pe Dumnezeu. Nu o duc chiar aşa de rău ca alţii. Şi nici profesorii şi nici doctorii şi nimeni nu o duce aşa de rău în ţara asta...
Da, avem o existenţă roz bombon. Ia zi, la ce mai lucrezi?
Repet la Teatrul Evreiesc cu doamna Cătălina Buzoianu „Magicianul din Lubin“. E o imensă provocare pentru că trebuie să joc în idiş.
Aoleu. Şi cum e?
Groaznic de greu, îţi dai seama. Dar o iau ca pe un exerciţiu. Poate că nu o să iasă cel mai mare rol al meu, însă e o experienţă.
În film?
Trebuie să apară filmul lui Alexa Visarion în care joc şi eu. Şi voi avea trei zile de filmare la Purcărete.
Ce joci?
Doctorul Comşa, parcă.
Ce face doctorul ăsta?
Nu ştiu, că n-am citit încă scenariul. A, şi am mai făcut un filmuleţ de un minut cu Mirel Bran.
Un foarte, foarte scurt metraj.
Da.
Ce preferi, teatrul sau filmul?
Teatrul, clar. Sincer să fiu, am impresia că nu sunt foarte bun pe film.
Câtă modestie... Mai luăm o bere?
Nu, că m-am lăsat de băut. Mi-am schimbat viaţa, ţi-am spus. Ei, poate că una mică ar mai merge...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)